O inițiativă controversată în căutarea unui scop nobil
Un grup de misionari creștini din Idaho, cunoscut sub numele de New Life Children’s Refuge, a decis să acționeze fără a obține aprobările necesare din partea autorităților atunci când au încercat să transporte 33 de copii haitieni în Republica Dominicană, cu intenția de a construi un orfelinat. Această decizie s-a dovedit a fi extrem de problematică, iar oficialii locali au reacționat vehement, arestând zece dintre acești misionari sub acuzația de răpire. Deși aceștia au negat acuzațiile, s-a constatat că mulți dintre copiii implicați aveau familii care îi căutau.
Această situație nu este singulară; un incident similar a avut loc în 2007 când organizația non-guvernamentală franceză ‘Arca lui Zoe’ a fost acuzată că ar fi răpit 103 copii din Ciad. În mod similar, orfanii din Darfur care erau destinați pentru adopție în Franța s-au dovedit a fi copii locali cu părinți vii.
Conform analizei realizate de The Economist, motivațiile ce stau la baza adopției internaționale sunt adesea bine intenționate; totuși, realitatea este mult mai complexă și uneori întunecată. O problemă majoră este legătura direct proporțională între cerere și ofertă: banii oferiți pentru adopții pot influența deciziile părinților biologici și ale autorităților din țările defavorizate. Aceasta poate diminua șansele ca un copil să rămână alături de familie sau să fie adoptat local.
De asemenea, plecarea copiilor într-o altă țară reduce semnificativ posibilitatea menținerii legaturilor cu familia lor biologică. Existenta unor reglementări internaționale stipulează ca rapoarte despre copiii adoptați să fie trimise periodic către țara natală; însă respectarea acestor norme variază considerabil între diferite state. În Statele Unite ale Americii, legislația nu impune părinților adoptivi obligația raportării acestor informații după sosirea copiilor pe teritoriul american.
Criticii adopției internaționale aduc adesea în discuție experiențe negative provenite din România post-comunistă. După expunerea condițiilor inumane întâlnite în orfelinatele românești la începutul anilor ’90, mulți strâini au început să adopte copii români. Totuși, se estimează că aproximativ 20.000 dintre cei 30.000 de copii adoptați între 1990 și 2000 nu mai pot fi urmăriți astăzi.
Roelie Post, o funcționar public european implicat activ în problema adopției înainte ca România să devină parte integrantă a Uniunii Europene (UE), își împărășește experiența într-o carte dedicată influenței grupurilor pro-adopție care profitau pe seama vulnerabilității statelor mai puțin dezvoltate. Rupert Wolfe Murray susține că agențiile specializate apar imediat după conflicte sau dezastre naturale pentru a profita de situațiile dificile întâmpinate de familii.
Printre națiile celebre pentru numărul mare al copiilor daţi spre adoptie se numără China și Vietnamul; aceste state sunt caracterizate prin sisteme legale slabe care facilitează astfel demersuri controversate privind adopțiile internaționale.
Majoritatea agențiilor implicate sunt organizații non-profit dedicate ajutorului umanitar; totuși costurile ridicate asociate procesului – uneori depasind suma de 30.000 dolari – ridică semne serioase asupra eticii acestora.
Pe măsură ce legislația devine mai strict controlată într-o anumită țară privind procedurile adoptive internaționaliste , agențiile cauta noi piețe unde regulile sunt mai permisive . De exemplu , după interzicerea adoptiilor internationale in Romania , multe agentii si-au indreptat atentia catre Republica Moldova si Ucraina . Astfel , chiar dacă aceste practici pot oferi soluții temporare benefice atât pentru copii cât și pentru familiile adoptive implicate , ele nu abordează problemele fundamentale precum saracia sau abuzurile sistemice existente la nivel global .
