A părut pe moment o idee bună. Un grup creştin din Idaho, New Life Children’s Refuge, a crezut că nu mai este necesar să se încurce cu actele sau cu permisiunea autorităţilor atunci când au decis să ia 33 de copii haitieni în Republica Dominicană unde aparent sperau să construiască un orfelinat.
Oficialii furioşi au arestat 10 misionari americani pe care i-au acuzat de răpire, deşi aceştia au negat, relatează The Economist. S-a descoperit că, de fapt, mulţi dintre cei 33 de copii aveau familii. O revoltă similară a izbucnit în 2007 arunci când un ONG francez, ‘Arca lui Zoe’, a fost acuzat de răpirea a 103 de copii din Ciad. La fel, orfanii din regiunea Darfur, destinaţi spre adopţie în Franţa, s-a dovedit că erau copii locali, cu familii, nu orfani.
Potrivit The Economist, sentimentul aflat la baza adopţiilor internaţionale sună nobil şi adesea şi este, însă uneori acestea au loc într-o lume murdară. Una din probleme este aceea că cererea creează oferta. Banii oferiţi de cetăţenii străini pentru adopţii pot distorsiona decizia oficialilor şi a părinţilor unui copil în ţările sărace. Această situaţie poate afecta şansele celui mai dezirabil scenariu, acela în care copilul rămâne în grija rudelor sau este adoptat pe plan local. Mulţi dintre copiii care trec drept orfani au de fapt rude în viaţă.
Dacă vor pleca în altă ţară, şansele lor de a rămâne în legătură cu familia se diminuează. O altă temere în ceea ce priveşte copiii adoptaţi este că acestora li se va pierde urma odată ce au plecat în altă ţară. Legislaţia internaţională prevede ca rapoarte despre copilul adoptat să fie trimise regulat în ţara din care a provenit copilul. Dacă în unele ţări acest lucru se respectă cu minuţiozitate, în altele este voluntar.
Citeste si:
În particular, legea americană nu cere părinţilor adoptivi astfel de rapoarte. Odată ajunşi în SUA, aceşti copii sunt trataţi ca oricare alt copil, iar statul intervine doar în cazurile de abuz evident. Mai mult, oficialilor din ţări cum ar fi Etiopia sau Ucraina le lipsesc mijloacele sau motivaţia de a-i urmări pe părinţii adoptivi americani.
Potrivit The Economist, mulţi critici ai adopţiilor internaţionale citează experienţele din România.
După rapoartele privind condiţiile scandaloase de trai din orfelinatele româneşti după prăbuşirea sistemului comunist, străinii s-au înghesuit să adopte copii. Cu toate acestea, dintre cei 30.000 de copii români adoptaţi de străini în perioada 1990-2000, la aproximativ 20.000 nu li se mai poate da de urmă, este de părere Rupert Wolfe Murray, care a lucrat ca lobby-ist în domeniul adopţiilor.
Roelie Post, o responsabilă de la Comisia Europeană care s-a ocupat de problema adopţiilor în perioada care a precedat aderarea României la UE, a scris o carte despre experienţa pe care a avut-o cu puternicele grupuri de lobby pro-adopţie care profită de situaţia din ţările sărace. Potrivit lui Wolfe Murray, după războaie sau catastrofe naturale, agenţiile de adopţii descind ca ‘vulturii’ în astfel de ţări.
Printre ţările din care se adoptă cei mai mulţi copii se numără China, Vietnamul, Kazahstanul şi până recent Guatemala, fiind vorba de state cu cele mai slabe sisteme legale. Majoritatea agenţiilor specializate în adopţii sunt asociaţii non-profit, care se dedică exclusiv activităţilor caritabile.
Pe de altă parte, sumele vehiculate în procese de adopţie – un procedeu de adopţie putând costa peste 30.000 de dolari, după cum susţine ‘Love Beyond Borders’, o agenţie din domeniu care ajută la adopţoia copiilor din mai multe ţări, inclusiv din Haiti – trezesc îndoiala.
Pe măsură ce regimul legal se consolidează într-o ţară, agenţiile de adopţii se mută şi ele spre o nouă ţară. Atunci când România a interzis adopţiile internaţionale, respectivele agenţii s-au orientat spre R.Moldova şi apoi spre Ucraina, aminteşte The Economist, pentru care, deşi adopţiile internaţionale pot fi adesea o soluţie optimă pentru copiii şi familiile implicate, ele nu rezolvă problema sărăciei şi a abuzurilor.
