Conştiinţă, lege şi morală în România post-ceauşistă

Două adjective îţi vin imediat în minte atunci când evoci al doilea lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu, „Poliţist, adjectiv”, strălucit şi remarcabil, este de părere La Voix du Nord.

Încă de la primul său film, „A fost sau n-a fost” acest cineast român de 36 de ani a primit premiul „Camera d’Or” pentru debut, la Cannes, şi mai bine de 20 de premii la festivaluri din întreaga lume. Trei ani mai târziu, el revine în forţă în umbra lui Kafka şi a lui Ionesco. S-a impus din nou printr-o stăpânire a punerii în scenă care face din el un moştenitor direct al lui Robert Bresson şi Antonioni cărora „un drăcuşor” le-a grefat simţul umorului, ironic, sec.

Plecând de la principiul că „cinematografia trebuie să vorbească despre vremurile pe care le trăim”, după exemplul colegilor săi explodând în „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, Porumboiu explorează lumea, atât cea veche cât şi cea nouă, de la modelul Ceauşescu la cel propovăduit astăzi de Europa. De preferinţă absurdităţile acestei lumi.
În centrul noului său film se află dilema unui poliţist care refuză să trimită la închisoare un tânăr pentru simplul motiv că fumează haşiş.

Pentru superiorul lui, cuvintele conştiinţă, lege şi morală îmbracă un alt sens, aşa cum o dovedeşte la sfârşitul filmului, o extraordinară expunere semantică ce dezvăluie mecanismele statului poliţienesc ai cărui garanţi sunt aceşti domni. În colimatorul autorului se află legi arhaice, o birocraţie larvară şi nostalgia tiraniei mereu gata să revină.

Cu simţul său extraordinar al dialogului, Corneliu Porumboiu se focalizează pe virusarea codurilor genului filmând în timp real şi în plan secvenţă, nefiind interesat decât de adevărul fiinţelor. Sub falsul aer de film realist minimalist, „Poliţist, adjectiv” impune un maestru al tehnicii offscreen, un pur stilist, un cercetător în scrierea cinematografică.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata