Dacă cineva mai avea dubii că noţiunea de ‘noul vaľ al cinematografiei româneşti are dreptul la existenţă, după vizionarea filmului ‘Eu când vreau să fluier, fluier’, care a obţinut anul acesta Ursul de Argint la Festivalul de la Berlin, aceste dubii ar trebui să se spulbere.
În orice caz, în acest film se face cel mai clar auzită principala temă a ‘noului vaľ (iar însăşi existenţa unei teme principale atestă că are loc un ‘vaľ): răul este răspândit în lume, însuşi spaţiul îl îndeamnă pe om să comită erori fatale, notează cotidianul rus Nezavisimaia Gazeta în prezentarea filmului regizat de Florin Şerban, difuzat şi în cinematografele din Rusia.
Eroul din film ar fi bucuros să fie pur şi minunat, însă lumea în care trăieşte este fixată pe cruzime, violenţă şi infracţiune. Această temă a devenit, se pare, laitmotivul tuturor ‘noilor’ filme româneşti.
În ‘Eu când vreau să fluier, fluier’ tema lumii brutale şi a încercărilor vane ale omului de a trăi cinstit în ea, de a fi curat (ad litteram în această situaţie, scene de ‘spălare a trupului’ fiind presărate de-a lungul întregului film’), este prezentată extrem de clar: atât de clar, încât dacă peste vreo 40 de ani studenţilor de la facultăţile de film li s-ar explica ce înseamnă ‘noul val românesc’ acest lucru ar trebui făcut tocmai pe exemplul filmului lui Şerban, subliniază cotidianul rus.
Eroul principal al filmului, Silviu (George Piştereanu), deţinut al unui peniteniciar pentru minori, îşi trăieşte aici ultimele două săptămâni de condamnare. Abaterea – s-a apropiat prea aproape de împrejmuire – îi este iertată de bonomul şef bărbos, pentru ca băiatul să poată ieşi la termenul stailit din penitenciar. S-ar putea crede că acum scopul lui principal este să stea liniştit până la eliberare.
Problema este că în libertate pe Silviu îl aşteaptă doar un frate mai mic, pe care mama fluşturatică a celor doi intenţionează să-l ducă în Italia. În tot acest timp, colegii de cameră îl tratează foarte rău pe Silviu, relatează Nezavisimaia Gazeta.
Dacă la Cristian Mungiu în ‘4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile’ răul este diluat în societatea socialistă, tulbure şi vâscoasă precum o mlaştină, Şerban alege un loc de acţiune extrem de precis, chiar dacă evident alegoric: închisoarea.
Însă, această evidenţă nu este un păcat: acţiunea se dezvoltă foarte clar, permite dezvoltarea poveştii pas cu pas şi dezvăluirea procesului însuşi de întrupare a răului. Se poate vedea cum, treptat, atmosfera însăşi, mediul înconjurător îl împing pe erou la infracţiune.
La Mungiu răul se naşte în contextul societăţii socialiste putrede, în care nu poţi fin cinstit; Şerban arată insistent că răul există doar în natura însăşi, că el nu este personificat, că vinovaţi pur şi simplu nu există.
Nu este vinovată mama lui Silviu, care vrea pentru fiul ei mai mic o viaţă fericită într-o ţară însorită şi îndepărtată, nu sunt vinovaţi tovarăşii de celulă ai personajului principa l, care ba îl suspectează de turnătorie, ba încearcă să şi-l supună, nu sunt vinovaţi şefii penitenciarului (pe alocuri caricatural bonomi: după câteva lovituri pe spatele unui deţinut recalcitrant, unul dintre supraveghetori îl atenţionează pe altul că ‘aşa poţi să şi omori omuľ) şi în mod sigur nu este vinovată nici asistenta socială de care se îndrăgosteşte eroul principal şi care devine un fel de inedit detonator al acţiunii filmului, ultimul punct după care urmează prăbuşirea, infracţiunea.
Nimeni nu este vinovat că lumea este construită pentru nemernici, că altfel în această lume să trăieşti – sau în orice caz, să acţionezi – fie nu este posibil, fie este foarte greu, conchide Nezavisimaia Gazeta.
