Festivalul de la Cannes: Concurenţa nu este acerbă, dar românii sunt!

La a 63-a ediţie a Festivalului de la Cannes este clar că, deşi concurenţa debordează de stil şi atractivitate, acţiunea în acest an – chiar mai mult decât în trecut – trebuie căutată în secţiunea cu nume intraductibil, „Un Certain Regard”, este de părere revista new¬yorkeză Village Voice.

Unele dintre bijuteriile din „Regard” sunt reprezentate de cele două filme româneşti, „Marţi, după Crăciun”, al lui Radu Muntean, şi „Aurora”, al lui Cristi Puiu. Noul cinema românesc – unii ar ezita să-l numească „noul val”, deoarece multe dintre premisele sale estetice trimit la neorealismul italian şi succesorii acestuia – este construit pe cadre lungi, timp real, şi primatul actorilor.

Lăsând virtuozitatea tehnică deoparte, triumful unor filme ca „Moartea domnului Lăzărescu”, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” şi „Poliţist, adjectiv” s-a datorat aplicării unor mecanisme care creează un nou tip de tensiune narativă.
„Marţi, după Crăciun” – un film despre un bărbat care este interesant numai în dorinţa lui de a¬şi părăsi soţia şi copilul pentru o femeie mai tânără – este o succesiune de scene în care, aproape întotdeauna trăind o minciună, eroul interacţionează îndelung cu fiecare dintre femei pe rând.

Punctul de cotitură al filmului îi aduce pe toţi trei împreună – în cabinetul unui dentist, unde copilul are nevoie de un aparat dentar -, cu un membru al triunghiului încă orb în faţa existenţei acestuia. Această secvenţă este depăşită de cadrul ulterior de 10 minute, în care soţul aruncă bomba asupra soţiei sale şi adevărul iese la iveală, tocmai la timp pentru Crăciun.

Dacă filmul ar fi fost în competiţia oficială, juriul ar fi trebuit să-i acorde Mirelei Oprişor premiul pentru „Cea mai bună actriţă”. Dacă „Marţi, după Crăciun” sintetizează câştigurile filmelor româneşti anterioare, impregnând o poveste obişnuită cu o tensiune dramatică extraordinară, „Aurora” trimite stilul românesc într-un teritoriu nou.
Un test pentru admiratorii de acum consacratului film al lui Cristi Puiu „Moartea domnului Lăzărescu” – descoperit în urmă cu cinci ani în „Regard” -, „Aurora” este misterul unei crime în care identitatea criminalului este cunoscută, dar motivele lui sunt enigmatice.

Béla Tarr a făcut ceva similar cu adaptarea sa epică şi opacă după Georges Simenon, „The Man From London”, dar stilul observaţionist al lui Puiu nu oferă aceeaşi plăcere vizuală ca hiperrealismul somptuos al lui Tarr. Aici, filmul este o căutare continuă a sensului cu spectatorul ţinut sub presiunea constantă de a¬şi bate capul privind „ce naiba se întâmplă”.

Premisa filmului merge spre absurd, deşi doar ocazional (şi în mod neaşteptat) e plină de umor. În prima oră a filmului Aurora, un tip cu aspect deşirat şi nefericit bântuie pe la periferia Bucureştiului, dând telefoane criptice, spionând copii, obţinând un medicament de la o femeie care pare să fie prietena lui, traversând şi retraversând calea ferată şi deplasându-şi lucrurile din apartamentul mamei sale în unul despre care pretinde că îl renovează (şi viceversa).

Compoziţiile sunt în mod tipic sau lipsite de lumina adecvată sau obstrucţionate. Cadrul caracteristic al filmului este acţiunea zărită prin (sau ascunsă de către) o uşă pe jumătate deschisă. Brusc, acest tip tulburat, clandestin, cumpără un pistol.

Oare am privit un nebun, un asasin, un Travis Bickle român (Travis Bickle – De Niro – din Taxi Driver)? Că Puiu rămâne ferm în afara protagonistului său este cu atât mai fascinant cu cât joacă el însuşi rolul. Procesele de gândire ale protagonistului sunt imposibil de cunoscut, deşi este posibil să simţi sentimentele lui.
Alternativ agitat sau apatic el este gol, dar atent, şi pare tot mai periculos chiar şi când propria stare de spirit a spectatorului trece de la frustrarea dezorientată la anxietate intensă.

Faptul că diferitele crime din Aurora nu sunt niciodată explicate până când asasinul nu se predă poliţiei şi, în condiţiile în care care informaţia este acoperită ca de o ceaţă de inerţia birocratică şi pălăvrăgeala poliţiei, nu complet, înseamnă că ar trebui să vezi acest film de 3 ore de două ori dacă vrei să-l înţelegi – sau nu. La o vizionare unică, „Aurora” pare un experiment impresionant de ambiţios – un lucru de care concurenţa duce lipsă, conchide analiza filmului.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata