Ideea unui model german, o himeră

Ideea că ar exista un model german s-a înrădăcinat de la declanşarea crizei economice. Ea este însă o himeră ce îşi are baza într-un indicator: schimburile externe germane se soldează cu un excedent curent considerabil, în timp ce majoritatea ţărilor europene afişează deficit, explică ziarul francez Le Monde.

Întrebarea care se pune este: oare toate ţările lumii ar putea afişa în acelaşi timp un excedent al schimburilor lor? Potrivit ziarului menţionat, răspunsul este negativ, deoarece acest lucru ar însemna să afişezi un excedent mondial.
Schimburile internaţionale de mărfuri, servicii şi venituri sunt un joc de sumă nulă. Ceea ce o ţară importă, o alta exportă neapărat. Ceea ce varsă o ţară este primit de o alta. Suma excedentelor curente egalează foarte precis suma deficitelor. Pe scurt, nu există excedente fără deficite.

Aceeaşi constantă este valabilă şi pentru mişcările de capitaluri, deoarece fiecare ţară se împrumută cu echivalentul deficitului curent sau dă cu împrumut echivalentul excedentului său.
Excedentul curent german nu este mai puţin impunător. Cu aproape 7% din PIB şi peste 240 de miliarde de dolari, se situează la scara excedentului din China. Prin amploarea sa gigantică, excedentul german contribuie în mare măsură la dezechilibrele internaţionale.

De o parte, există ţările excedentare, care dispun de o supraabundenţă a economiilor şi care trebuie în mod necesar să dea cu împrumut altor ţări. Este vorba de ţările producătoare de petrol, care nu pot cheltui toate veniturile aurului negru şi trebuie să împrumute o bună parte din ele în străinătate. Dar mai ales este vorba de China, Germania şi Japonia.

De cealaltă parte, există ţările deficitare care se împrumută cu exchivalentul deficitelor lor curente. Este vorba în primul rând de SUA (706 miliarde de dolari în 2008) dar şi majoritatea ţărilor europene, în frunte cu Spania şi Italia.
De aici întrebarea: cui îi revine iniţiativa dezechilibrului: celui care se împrumută sau celui care dă cu împrumut? Excedentul curent al ţărilor producătoare de petrol nu le este impus de nimeni: ele sunt pur şi simplu incapabile să consume sau să investească în interior enormele venituri ale aurului negru, atunci când preţul barilului creşte vertiginos.

În ceea ce priveşte China, suptraabundenţa economisirii vine din situaţia creată propriilor salariaţi: salarii mici, absenţa protecţiei sociale, profituri enorme pe care beneficiarii lor trebuie să le plaseze parţial în străinătate – şi care cumpără bonuri de tezaur americane deoarece sunt un plasament sigur.
Păstrând proporţiile, Germania este „China” Europei. Ea nu se deosebeşte numai de celelalte ţări europene prin excedentul ei curent gigantic ci se deosebeşte în primul rând prin frâna pusă salariilor şi protecţiei sociale. Între 2000-2008, costul salarial unitar a crescut cu circa 15% în medie în zona euro.

În Germania, a crescut cu 1,9%.
De la reunificarea Germaniei, împărţirea valorii adăugate a întreprinderilor germane s-a modificat considerabil în detrimentul salariaţilor. Aceştia au abandonat peste 10 puncte acţionarilor în perioada 2000-2007. Rezultatul: Germania s-a remarcat de zece ani prin una dintre creşterile economice cele mai lente din Europa.
Este ceea ce unii numesc „competitivitatea germană” şi un „model”, pe care îl visează extins la întreaga UE. Este însă o himeră, potrivit le Monde, din motivele expuse. Ar fi mai ales o competiţie în care nu ar exista decât perdanţi: toate populaţiile Europei confruntate cu o deflaţie.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata