Siguranţa publică şi libera circulaţie a persoanelor trebuie să rămână separate

Este păcat că problemele imigraţiei sunt adesea înfruntate cu ipocrizie şi „lipsă de scrupule” electorală. O dovedeşte atitudinea din aceste zile a Franţei şi Italiei, ţări fondatoare ale Uniunii Europene (UE).

Repatrierile romilor anunţate de Sarkozy au reaprins polemici vechi şi au dat şi în Italia apă la moară susţinătorilor liniei dure împotriva imigranţilor clandestini. Guvernul italian şi-a asumat angajamentul de a fi şi mai sever decât guvernul francez şi de a extinde expulzările de cetăţeni comunitari, mulţi romi intrând în această categorie, comentează diplomatul italian Antonio Puri Purini, fost consilier diplomatic al preşedintelui Italiei, într-un articol publicat de cotidianul Corriere della Sera, în ediţia de vineri.

Ajunşi aici se naşte îndoiala dacă Italia „şi-ar fi arătat muşchii” faţă de romi dacă Franţa nu ar fi luat iniţiativa de a sustrage consensuri de la formaţiunea populistă a lui Le Pen. Realitatea este că guvernul italian a mers cu entuziasm pe urmele lui Sarkozy. A urmat un scenariu de acum omologat în timp:
Biserica catolică a polemizat cu forţele politice contrare măsurilor dure împotriva imigranţilor; majoritatea aflată la guvernare a pus în seama UE responsabilitatea de a nu fi împiedicat afluxul de clandestini spre coastele europene; aceleaşi forţe politice au criticat graba cu care a fost acceptată România în UE, în 2007, uitând că Italia – sub impulsul premierului Silvio Berlusconi şi a ministrului de externe din acea vreme, Gianfranco Fini, – a sprijinit deplin acea aderare „prematură”.

Astăzi Roma rămâne printre susţinătorii entuziaşti ai altor viitoare aderări, de la statele balcanice la Turcia, care, dacă vor fi admise într-o zi vor alimenta noi valuri migratorii spre Europa. Problema rămâne dificilă, în opinia semnatarului articolului.
În primul rând este inutil să învinuieşti Biserica catolică. Aceasta îşi face meseria: în această problemă i-a făcut chiar un serviciu Italiei amintind că esenţa civilizaţiei sale, pe care Roma o citează adesea cu plăcere, nu este construită pe contrapunere ci pe respect reciproc – concept mai clar decât toleranţa.

Biserica aminteşte că respectul faţă de ceilalţi – care nu trebuie să însemne acceptarea abuzurilor, furturilor şi crimelor – rămâne un aspect esenţial al identităţii italiene.
Este bine că subliniază acest lucru deoarece Italia se afişează şi cu faţa exploatării, violenţei, vandalismului şi rasismului atât în nord cât şi în sud.
„Cum ar trebui să ne comportăm cu cetăţenii italieni, din fericire o minoritate, care se comportă ca romii şi clandestinii pe care am vrea să-i expulzăm?”, se întreabă autorul articolului. Chiar este cazul să spunem că cine nu a greşit niciodată să arunce primul cu piatra.

Este inutil să arunci orice posibilă responsabilitate în seama Europei, fie că este vorba de cetăţeni extracomunitari sau comunitari. Şi aici se impune claritate. Este banal să spui că o politică europeană privind imigraţia a devenit foarte urgentă.
Ar trebui să se bazeze pe o triplă conştientizare: spaţiul comun Schengen impune ca diferitele legislaţii naţionale şi diferitele sensibilităţi politice să ajungă în sfârşit la o sinteză; imigraţia contribuie la progresul economic şi social al Europei – a se avea în vedere ratele scăzute ale natalităţii mai ales în Germania şi Italia; Europa aşteaptă de la imigranţi o acceptare convinsă a sistemului ei de valori şi reguli.

Pentru a fi eficienţi, miniştrii de resort europeni ar putea începe prin a se deplasa împreună în ţările cu emigraţie majoră, mai ales musulmană, şi să le explice raţiunile Europei. De ce le-ar fi atât de greu miniştrilor de interne să obţină în acest domeniu rezultatele avute în sectoare cruciale precum economia (euro) sau politica externă (serviciul diplomatic european) ?

Dacă fiecare ţară se va prezenta la aceste reuniuni cu voinţa reală de a ajunge la o politică comună privind imigraţia, de a nu se lăsa la mâna extremismelor, de a depăşi bariera pseudointereselor naţionale, de a-i convinge pe şefii de guverne, de a pune la treabă Comisia, se vor obţine cu siguranţă rezultate bune, este de părere analistul.
Responsabilitatea impasului nu poate fi mereu a Comisiei, care este departe de a fi guvernul Europei, în opinia autorului analizei. Mai probabil este vina guvernelor naţionale incapabile să găsească tonul potrivit şi puţin interesate să se bată pentru soluţii autentic europene.

Claritate se impune şi în ceea ce priveşte cetăţenii, majoritatea din ţări est-europene, proveniţi dintr-un stat membru al UE şi care aduc servicii apreciabile. Nimeni, şi cu atât mai puţin cine are responsabilităţi publice, nu poate pune în discuţie, sub pretextul siguranţei publice, principiul liberei circulaţii a persoanelor care, alături de libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi serviciilor reprezintă un pilon al Europei. Siguranţa este responsabilitatea statului. Libera circulaţie este o cucerire comună. Trebuie să rămână separate între ele.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata