Fostul prim-ministru finlandez și candidat de centru-dreapta din partea Partidului Coaliției Naționale, Alexander Stubb, 55 de ani, a ieșit învingător în alegerile prezidențiale din Finlanda, obținând 52% din voturi, conform numărătorii preliminare.

În turul al doilea al alegerilor, Stubb s-a confruntat cu Pekka Haavisto, 65 de ani, care a obținut 48% din voturi. Haavisto a candidat ca independent, dar este un membru de lungă durată al Ligii Verzilor.

În contextul profesional, Alexander Stubb a fost vicepreședinte al Băncii Europene de Investiții (BEI) între 2017 și 2020.

În prezent, Alexander Stubb l-a învins pe Pekka Haavisto cu marje foarte mici, identice cu cele cu care Tarja Halonen l-a învins pe Esko Aho în anul 2000. Acestea sunt cele mai mici marje de când Finlanda a început să își aleagă președinții prin vot popular în 1994.

Din punct de vedere socio-politic, spre deosebire de unele țări europene, președinții din Finlanda nu sunt simple figuri de stil. El sau ea conduce politica externă a țării în cooperare cu guvernul și își asumă rolul de comandant suprem al forțelor de apărare.

În ciuda acestui fapt, dezbaterile dinaintea alegerilor anterioare au aprofundat adesea o gamă largă de subiecte, cum ar fi unitatea națională, egalitatea, munca grea sau excluderea socială a tinerilor.

Care au fost preferinţele alegătorilor?

Acoperirea mediatică s-a axat în principal pe politica externă și de securitate, cu accent pe aceasta din urmă. Acest lucru nu este surprinzător, deoarece știrile din Finlanda au fost dominate de o serie de conflicte internaționale și de aderarea Finlandei la NATO.

În contextul electoral, au fost două subiecte discutate pe larg, războiul din Ucraina și relația Finlandei cu Rusia, care s-a deteriorat până la cel mai scăzut nivel din toate timpurile.

Din punct de vedere al securităţii, acest declin a fost exacerbat de războiul din Ucraina și pentru că Kremlinul este suspectat că vizează Finlanda cu o serie de acte rău intenționate, cum ar fi deteriorarea conductei Balticconnector și transportul solicitanților de azil în partea rusă a graniței dintre cele două țări.

În opinia sa, „Din cauza acestei incertitudini, electoratul a căutat un președinte care să fie pregătit și capabil din prima zi”, spune Matti Pesu, cercetător principal la Institutul finlandez de afaceri Internaționale.

În acest sens, atât Haavisto, cât și Stubb sunt veterani ai politicii externe. Haavisto a fost ministru de externe în guvernul anterior. Înainte de aceasta, a fost ministru al dezvoltării internaționale și reprezentant special al UE în Sudan și în Darfur, concentrându-se pe negocierile de pace.

Din punct de vedere profesional, președintele ales Stubb, un tocilar autoproclamat al UE, și-a obținut doctoratul la London School of Economics în 1999, unde teza sa a explorat integrarea flexibilă a Uniunii Europene și Tratatul de la Amsterdam. După aceea, a lucrat ca consilier la Comisia Europeană condusă de Romano Prodi.

Între 2008 și 2015, Stubb a fost ministru de externe, prim-ministru și, în cele din urmă, ministru de finanțe. După ce a pierdut conducerea partidului său în 2015, a părăsit politica finlandeză în 2017 și a devenit vicepreședinte la Banca Europeană de Investiții. Iar cel mai recent a lucrat ca profesor la Institutul Universitar European din Florența.

O nouă eră pentru cooperarea nordică

Cu ocazia acestor alegeri, ţările nordice, și în special Finlanda, Suedia și Norvegia, întorc o nouă pagină în istoria lor, deoarece doctrinele lor de securitate și cooperarea sunt mai aliniate ca niciodată. În curând, toate acestea vor fi membre ale NATO, sunt membre ale forței expediționare comune conduse de Regatul Unit și au acorduri de cooperare în domeniul apărării cu Statele Unite.

Înaintea alegerilor, candidații au discutat dacă țările nordice vor forma un bloc în interiorul NATO. Deși mulți au fost de acord că ar exista o coordonare reciprocă, este puțin probabil ca un bloc politic oficial să vadă lumina zilei.

Cu toate acestea, atât Matti Pesu, cât și Gunilla Herolf, cercetător principal la Institutul Suedez de afaceri Internaționale, subliniază importanța dezvoltării unei structuri comune de apărare pentru regiune.

În afirmaţiile sale, „Dacă izbucnește un război, toate operațiunile vor trece prin NATO și este important ca Finlanda, Norvegia și Suedia să opereze sub un comandament unificat. Cu toate acestea, în scenariile din zona gri, care implică războiul hibrid, țările nordice își vor coordona îndeaproape analizele și răspunsurile”, a explicat Herolf.

Ea subliniază, de asemenea, că factorii de decizie din Suedia recunosc faptul că, dacă Finlanda sau țările baltice sunt atacate, Suedia va fi următoarea.

În plus, „A fi neutru sau o terță parte pur și simplu nu este o opțiune”, a mai spus ea.

Soluții europene vs. soluții transatlantice

În contextul de colaborare, până la invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina, președinții Finlandei și Franței au făcut presiuni pentru o cooperare mai strânsă în domeniul securității UE în cadrul parametrilor articolului 42.7 din Tratatul de la Lisabona. Pe scurt, acest articol prevede că, dacă o țară este atacată, celelalte trebuie să ofere ajutor și asistență.

Este posibil ca Finlanda și Franța să fi crezut că acest articol ar putea deveni similar cu cel de-al cincilea articol al NATO, care prevede că un atac asupra unui membru este un atac asupra tuturor.

Dar, deoarece Finlanda este acum membră a NATO, cercetătorul Pesu se îndoiește că Helsinki va face presiuni pentru garanții de securitate mai solide din partea UE – cu excepția cazului în care Trump este ales din nou președinte al SUA.

În opinia lui Herolf, consecințele unei președinții Trump au ridicat semne de întrebare și în Suedia, unde factorii de decizie recunosc acum necesitatea unei mai mari cooperări europene în ceea ce privește producția de arme.

În aceeași ordine de idei, finlandezul Stubb a sugerat consolidarea cooperării europene în domeniul apărării, permițând Băncii Europene de Investiții să acorde împrumuturi pentru industria de apărare. Același punct de vedere a fost împărtășit și de actualul ministru de externe al Finlandei, Elina Valtonen.

Pace vs. pragmatism

În planul de viitor, în timp ce dezbaterile din Finlanda s-au axat în mare măsură pe securitatea dură, ambii candidați din turul al doilea au experiență în rezolvarea conflictelor și în munca pentru pace.

În anul 1900, Finlanda și-a asumat rolul de mediator, organizând summituri între Vladimir Putin și Donald Trump în 2018 și Mihail Gorbaciov și George H. W. Bush.

În prezent, însă, înaintea alegerilor din acest an, majoritatea candidaților au subliniat că organizarea unor astfel de summituri în viitor va trebui să se facă în coordonare mai strânsă cu aliații europeni și nord-americani. În practică, însă, Pesu se îndoiește că medierea sau promovarea păcii ar deveni o prioritate pentru președinte, din cauza lipsei de timp și de resurse.

În timp ce Finlanda, Europa și țările nordice au cunoscut schimbări semnificative în peisajul lor geopolitic, nu totul s-a întors complet cu susul în jos. Prin urmare, va exista multă continuitate în politica externă a Finlandei și în anii următori.

Aşadar, „Chiar dacă există multe lucruri noi pe agendă, este puțin probabil ca unele să se schimbe. De exemplu, este puțin probabil ca Finlanda să devină cel mai vocal actor pe scena internațională. În schimb, ea va păstra un anumit nivel de pragmatism în modul în care își conduce politica externă”, a declarat Pesu.

Sursa: euobserver.com

Pentru a fi la curent cu toate știrile, urmărește Financiarul.ro și pe Google News

Parteneri

Articole recomandate din rețeaua noastră
alegeri Finlanda