Un seism surd, dar profund, zguduie temeliile a opt decenii de securitate europeană. Nu e zgomot de tancuri la graniță, cel puțin nu unul nou. E ceva mai fin și poate mai periculos: prăbușirea încrederii. Un sondaj publicat recent de POLITICO confirmă ceea ce în cancelariile de la Berlin, Paris sau Varșovia se șoptește de ani buni: aliații europeni nu mai cred că Statele Unite sunt capabile, sau măcar dispuse, să descurajeze inamicii continentului. Umbrela nucleară sub care s-a reconstruit Europa după 1945 pare, dintr-o dată, plină de găuri. Iar vântul rece al istoriei a început să sufle prin ele.
Sondajul este brutal. Cifrele vorbesc de la sine. Majoritatea respondenților din Franța și Germania, pilonii Uniunii Europene, au declarat că nu mai sunt convinși că America ar interveni decisiv în cazul unei agresiuni. În Canada, un partener istoric, 57% dintre cei chestionați nu au încredere că SUA le-ar sări în apărare. Nu sunt doar cifre într-un tabel. Sunt ecoul unei frici palpabile, o reevaluare strategică forțată de o realitate care nu mai poate fi ignorată. Washingtonul este perceput tot mai mult ca un „aliat nesigur”. Această percepție nu a apărut peste noapte. Ea este rezultatul unui proces de eroziune lentă, accelerat brutal de politicile promovate de Donald Trump.
O fisură adâncă în Alianță: de la „America First” la incertitudine totală
Să fim sinceri. Scepticismul european față de angajamentul american nu a început cu Donald Trump, dar mandatul său a transformat o fisură fină într-o falie tectonică. Retorica sa tranzacțională, în care securitatea este redusă la o factură neplătită, a lăsat cicatrici adânci. Amenințările repetate că nu va apăra aliații NATO care nu alocă 2% din PIB pentru apărare au subminat însăși esența Articolului 5, clauza de apărare colectivă care stă la baza Alianței. Acestea nu mai sunt simple declarații de campanie. Au devenit un laitmotiv care a erodat predictibilitatea, piatra de temelie a oricărei strategii de descurajare.
„Datorii neplătite” și Articolul 5 condiționat
Când Donald Trump afirmă că nu va apăra un aliat care „nu plătește”, el nu face doar o analiză contabilă. El dinamitează principiul „toți pentru unul și unul pentru toți”. Descurajarea funcționează nu doar prin capacități militare, ci și prin certitudinea absolută a adversarului că un atac asupra unui membru va atrage un răspuns din partea tuturor. Orice urmă de îndoială în această ecuație este o invitație la agresiune. Iar Trump a plantat îndoială cu lopata. Declarațiile sale, calificate drept „stupide” de șeful diplomației europene, Josep Borrell, sau „iresponsabile” de cancelarul german, Olaf Scholz, au avut un efect concret: au forțat liderii europeni să ia în calcul, pentru prima dată serios, scenariul în care sunt singuri.
Problema e că această retorică a continuat și în al doilea său mandat, transformând ceea ce părea o tactică de negociere într-o politică de stat. Discuțiile despre preluarea Groenlandei, un teritoriu al Danemarcei, aliat NATO, au adâncit și mai mult neîncrederea. Tăcerea inițială a conducerii NATO pe acest subiect a alimentat temeri că Alianța evită să apere explicit unul dintre membrii săi în fața pretențiilor altui membru, cel mai puternic.
Nu e doar Trump. O problemă mai veche
E drept că ar fi prea simplu să punem totul pe seama unui singur om. Tendința Americii de a se reorienta strategic nu e nouă. „Pivotul către Asia” anunțat de administrația Obama a fost primul semnal că centrul de greutate al politicii externe americane se deplasează. Retragerea haotică din Afganistan sub președintele Biden a arătat lumii o Americă obosită de rolul de jandarm mondial și a lăsat un gust amar aliaților care au participat la misiune. Chiar și oficiali de rang înalt din cadrul NATO, precum amiralul italian Giuseppe Cavo Dragone, recunosc că Alianța trebuie să fie pregătită pentru o „retragere parțială” a forțelor SUA din Europa, pe măsură ce Washingtonul își reorientează resursele spre zona Indo-Pacific. Trump este, așadar, mai degrabă un accelerator brutal al unor tendințe preexistente decât cauza lor unică.
Cursa înarmării a reînceput în Europa
Consecința directă a acestei neîncrederi este o trezire bruscă și dureroasă a Europei. Continentul care a trăit decenii la rând într-un confort strategic asigurat de puterea militară americană a înțeles că petrecerea s-a terminat. Rezultatul? O cursă a înarmării fără precedent de la finalul Războiului Rece.
Bugetele pentru apărare explodează. Dar e suficient?
Ținta de 2% din PIB pentru apărare, considerată mult timp o simplă sugestie, a devenit literă de lege în majoritatea capitalelor. Conform datelor NATO, se estimează că toți membrii alianței vor atinge acest prag în 2025, o premieră absolută de la stabilirea țintei în 2014. În 2024, membrii europeni ai NATO și Canada au crescut cheltuielile cu 20%, aducând investițiile totale la peste 600 de miliarde de dolari. Polonia și statele baltice vorbesc deja de procente mult mai mari, apropiate de 5% din PIB. Germania, cu al său „Zeitenwende” (punct de cotitură), a renunțat la decenii de pacifism autoimpus și investește masiv în modernizarea Bundeswehr-ului.
Dar banii singuri nu cumpără securitate. Întrebarea fundamentală este dacă această frenezie a cheltuielilor este una coordonată și strategică sau doar o serie de achiziții făcute în panică. O armată europeană nu înseamnă 27 de armate naționale mai bine dotate, ci o forță coerentă, interoperabilă și cu o viziune comună. Iar aici, Europa mai are un drum lung de parcurs.
Industria de apărare europeană: un gigant adormit
Europa se confruntă cu o realitate incomodă: industria sa de apărare este fragmentată și dependentă în multe sectoare critice de tehnologia americană. Creșterea bugetelor a evidențiat blocaje în lanțurile de aprovizionare și o capacitate de producție care se dovedește insuficientă pentru a răspunde cererii uriașe. Comisia Europeană a lansat diverse inițiative, precum Fondul European de Apărare, pentru a stimula achizițiile comune și a consolida baza industrială. Se vorbește tot mai des despre „autonomie strategică” și „suveranitate industrială”. Doar că trecerea de la sloganuri la realitate este lentă și anevoioasă. Construirea unei industrii de apărare europene capabile să susțină o politică de securitate independentă va dura ani, poate decenii. Timp pe care s-ar putea ca Europa să nu-l aibă.
România în ochiul furtunii
Pentru România și pentru întregul Flanc Estic, aceste evoluții nu sunt simple dezbateri teoretice. Sunt o chestiune de securitate națională existențială. Întreaga noastră arhitectură de securitate post-comunistă a fost construită pe o premisă fundamentală: garanția de securitate americană, materializată prin Articolul 5 al Tratatului NATO.
Ce înseamnă pentru București un Washington impredictibil?
Când această premisă devine incertă, întregul eșafodaj începe să scârțâie. Un sondaj Gallup recent arăta că România este una dintre cele mai pro-Trump țări din UE, o atitudine explicată de politologi prin percepția tradițională a SUA ca principal garant de securitate. Dar ce se întâmplă când garantul devine impredictibil? Dependența noastră de scutul american ne face extrem de vulnerabili la schimbările de dispoziție de la Washington. O eventuală reducere a programelor de asistență militară pentru Flancul Estic, o posibilitate luată în calcul de administrația Trump, ar avea un impact direct și imediat asupra capacității noastre de apărare.
România a făcut pași importanți, alocând peste 2% din PIB pentru apărare și investind în programe de modernizare. Guvernul a adoptat recent măsuri pentru a stimula investițiile strategice în industria națională de apărare. Ministrul apărării, Radu Miruță, a afirmat la Bruxelles angajamentul țării pentru implementarea viziunii europene privind industria de apărare. Dar, în fața unei amenințări existențiale la graniță, aceste eforturi, deși necesare, pălesc în absența unei garanții de securitate absolute și de neclintit. Parteneriatul Strategic cu Statele Unite trebuie să fie mai mult decât o bucată de hârtie; trebuie să fie o realitate de necontestat pe teren.
Autonomia strategică europeană: vis sau necesitate urgentă?
În fața acestei noi realități, conceptul de „autonomie strategică europeană”, mult timp un proiect favorit al Parisului, privit cu scepticism în alte capitale, a devenit dintr-o dată subiectul principal de discuție. Nu mai este un lux, ci o necesitate. Întrebarea nu mai este dacă Europa trebuie să își asume mai multă responsabilitate pentru propria securitate, ci cum anume va face acest lucru.
Calea este plină de obstacole. Interesele naționale divergente, rezistența la finanțarea unor proiecte comune de anvergură și lipsa unei culturi strategice comune sunt doar câteva dintre provocări. Ideea unui pilon european mai puternic în cadrul NATO pare cea mai realistă soluție pe termen scurt, o cale de mijloc care să nu antagonizeze Washingtonul, dar care să ofere Europei o plasă de siguranță.
Cert este că lumea în care garanțiile de securitate americane erau luate de bune s-a încheiat. Sondajul POLITICO nu este cauza, ci simptomul acestei transformări profunde. Europa este forțată să se maturizeze strategic, să treacă de la statutul de protectorat confortabil la cel de actor geopolitic cu drepturi și, mai ales, cu responsabilități depline. Este o tranziție dureroasă, costisitoare și plină de riscuri. Dar alternativa, aceea de a rămâne la mila unui aliat din ce în ce mai nesigur, este, pentru mulți, de neconceput.
Pentru a fi la curent cu toate știrile, urmărește Financiarul.ro și pe Google News
Parteneri
Articole recomandate din rețeaua noastră
Revista IoanaCe verifici acasă înainte să pleci și care sunt cele 7 semne că instalația electrică are nevoie de control
Dolce SportRapid debutează pe propriul parchet în Euroligă contra Fenerbahçe, deținătoarea trofeului
BravonetDavid Fincher a eliminat aproximativ 60 de pagini scrise de Tarantino pentru revenirea lui Brad Pitt ca Cliff Booth
News24Vaccinarea oilor și caprelor va avea prioritate în focare. Eforturile se concentrează în Constanța și Tulcea
GetPonyTesla dezvoltă hărți proprii pentru FSD, după ce Elon Musk a criticat dependența de ele
LylaCreierul copiilor mici răspunde diferit la joaca în doi față de un film urmărit cu părintele
