Randamentele obligațiunilor americane pe 30 de ani au urcat la 5,32%

Adaugă Financiarul ca sursă preferată în Google

Până acum, obligațiunile suverane pe termen lung funcționau ca reperul stabil al finanțării publice în economiile dezvoltate. Marți, acest reper s-a rupt: randamentul titlurilor americane pe 30 de ani a urcat la 5,32%, după un salt de aproape 40 de puncte de bază de la finalul lunii iunie, cel mai ridicat nivel din 2007, iar piețele europene au urcat și ele spre vârfuri asociate crizei financiare din 2008-2009.

Costul crescut al banilor și impactul asupra pieței globale

Efectul imediat este un cost mai mare al banilor în toată economia, pentru că datoria suverană pe termen lung fixează prețul de referință pentru refinanțarea statelor, pentru creditele companiilor și, în lanț, pentru finanțarea populației. În Statele Unite, urcarea la 5,32% marchează cel mai înalt nivel din ultimii aproape 20 de ani; în Franța, randamentele au atins un maxim nemaivăzut din 2008, în Germania s-au tranzacționat la niveluri specifice anului 2011, iar în Marea Britanie se apropie de 6%.

Mișcarea nu este pusă doar pe seama inflației. Analiștii citați de piață arată că a crescut mai ales randamentul real, adică prima suplimentară cerută de investitori peste inflație pentru a bloca bani pe maturități lungi. Pentru bugete publice deja tensionate, asta înseamnă că fiecare refinanțare nouă poate veni la costuri mai ridicate chiar și fără o deteriorare majoră a așteptărilor inflaționiste.

Presiunea este amplificată și de concurența pentru capital. Împrumuturile masive ale companiilor de tehnologie pentru infrastructura AI trag lichiditate din aceeași piață din care se finanțează și statele. Exemplul concret este emisiunea de obligațiuni a Alphabet, în valoare de 3,6 miliarde de dolari americani, adică circa 16,6 miliarde de lei, care se adaugă unui val mai larg de finanțări corporate.

Pe această piață, o schimbare structurală contează la fel de mult ca inflația: fondurile de pensii se retrag din rolul tradițional de cumpărător stabil al obligațiunilor pe termen lung. În locul lor, statele se bazează mai mult pe investitori privați, iar aceștia cer o remunerație mai mare pentru risc. Anshul Pradhan, șeful strategiei pentru dobânzi americane la Barclays, a rezumat mecanismul astfel, potrivit ZF.ro: „Statele și băncile centrale dețin obligațiuni mai ales din motive de politică economică, nu ca să facă bani. Investitorii privați însă vor un randament bun pentru că sunt foarte interesați să facă bani din asta.”

Presiunea din SUA și Europa se poate transmite mai departe prin costul capitalului

Creșterea randamentelor suverane pe piețele mari schimbă rapid pragul minim de rentabilitate cerut de investitori pentru aproape toate clasele de active. Asta pune presiune pe evaluările obligațiunilor deja existente, care pierd din preț când randamentele noi urcă, și ridică standardul de cost pentru emisiunile viitoare ale statelor și companiilor.

În același timp, pentru investitorii care intră acum pe maturități lungi, piața oferă randamente mai ridicate decât în anii recenți. Câștigul potențial nou vine însă la pachet cu volatilitate ridicată, într-un moment în care piețele nu văd încă un prag clar de stabilizare. Chris Iggo, director de investiții la AXA IM Core, parte a BNP Paribas Asset Management, a explicat că schimbarea de direcție nu are încă un punct de oprire evident: „Este greu de spus ce nivel al randamentelor ar îmbunătăți perspectivele obligațiunilor pe termen lung. Singurul lucru care ar putea schimba asta ar fi o scădere bruscă a datelor economice sau un șoc extern. Al doilea scenariu pare mai probabil.”

Pentru economia reală, traducerea este directă: statele se împrumută mai scump, companiile văd un cost al capitalului mai ridicat, iar creditele pe termen lung tind să rămână sub presiune. Într-un climat în care România are deja o inflație anuală de 9,2% în iunie 2026, conform Eurostat, iar pe piața energiei există semnale că prețul electricității ar putea urca la 1,7 lei/kWh, orice scumpire suplimentară a finanțării externe adaugă presiune pe bugete, marje și planuri de investiții.

Riscul sistemic global: Japonia, un nou factor de instabilitate

Riscul sistemic nu mai vine doar din SUA și Europa. În Japonia, dobânzile rămân mai jos, dar cresc constant, pe fondul percepției că banca centrală a reacționat prea lent la inflația importată prin costurile la energie. Dacă și piața japoneză pierde rolul de stabilizator, curba globală a randamentelor lungi poate urca în bloc.

Prashant Newnaha, strateg senior pentru regiunea Asia-Pacific la TD Securities, Singapore, a formulat explicit acest risc: „Nu prea ai motive să cumperi obligațiuni japoneze acum când țara importă inflație atunci când cumpără energie, iar banca centrală e presată să majoreze dobânzile. Japonia trebuia să fie stabilizatorul dobânzilor la nivel mondial. Dacă dobânzile ei cresc și mai mult, cresc și șansele ca datoria pe termen lung să se scumpească peste tot în lume.”

Parteneri

Articole recomandate din rețeaua noastră

BravonetSora lui Ken Urker o acuză pe Gypsy Rose Blanchard că minte. Autumn spune că nu mai erau împreunăLylaVitamina D în sezonul rece. Când este indicat suplimentul de 10 micrograme pe zi și ce limite să respecțiRevista IoanaCum afli cât plătești pentru curentul consumat de televizor, calculator sau frigider folosind un wattmetruNews24Cristian Pîrvulescu îi dă lui Luca Niculescu șanse sporite să formeze guvernulDolce SportCristian Tauru câștigă titlul absolut la drift încă din clasa a XI-aGetPonyAnytime pregătește aproximativ 30 milioane euro pentru asigurări digitale pe piața românească