Studiile recente sugerează că o greutate suplimentară de 15 kg nu are un impact semnificativ asupra sănătății, iar standardele medicale ar putea fi prea stricte. Dacă aveți între 10 și 19 kg în plus față de greutatea ideală, nu există nicio obligație de a încerca să slăbiți!
Acesta este mesajul pe care tot mai mulți specialiști în domeniul sănătății îl transmit publicului, după ani întregi de avertizări cu privire la riscurile obezității și ale greutății excesive, conform unui articol din cotidianul elvețian Le Temps.
La sfârșitul lunii ianuarie, o cercetare publicată în revista American Geriatrics Society a relevat că persoanele cu vârsta de aproximativ 70 de ani care sunt ușor supraponderale au o speranță de viață cu 13% mai mare comparativ cu cele care se încadrează într-o greutate normală.
Dr. Leon Flicker, autorul studiului, susține că aceste rezultate demonstrează faptul că evaluările anterioare bazate pe indicele masei corporale (IMC) pentru determinarea supraponderalității sunt prea severe. Aceleași concluzii au fost confirmate și într-un articol din Journal of the American Medical Association. În esență, standardele medicale ar putea subestima ceea ce reprezintă o corpolență ideală.
IMC-ul se calculează fără a ține cont de sex; astfel, un IMC între 25 și 30 (corespunzător unei greutăți între 75 și 87 kg pentru o persoană cu înălțimea de 170 cm) indică supraponderalitate; iar un IMC peste valoarea de 30 (88 kg sau mai mult la aceeași înălțime) este asociat obezității. Intervalul considerat normal variază între valori precum 18.5-24.9 (54-70 kg pentru exemplul menționat). Totuși, cei care au între 10-19 kg peste limita superioară par să beneficieze cel mai mult: indivizii cu un IMC situat la valoarea maxim acceptabil (29), adică între 73 și 85 kg pentru acea înălțime specificată, prezintă cea mai bună speranță de viață.
„În practica medicala”, afirmă un psiholog din Geneva „nutriționiștii și medicii evaluează IMC-ul printr-o examinare clinic”. De exemplu, cineva care cântărăște doar 55 kg la o înățime similar poate avea un IMC considerat normal; totuși consultația poate determina medicul să ajungem la alte concluzii.
Societatea are însă perspective diferite asupra acestui subiect. O analizare realizată recent a aratat că idealurile feminine legate de greutate s-au diminuat semnificativ – scazând cu până la18kg dintre anii ’50 până ’80 ai secolului trecut – ceea ce sugereaza ca Marilyn Monroe avea atunci un indice al masei corporale superior valorilor actuale considerate atractive.
De asemenea, activişti americani contestau demersurile media ce stigmatizează persoanele supraponderale; avându-l ca lider pe profesorul Paul Campos – autor al lucrării „Mituri despre obezitate” – ei argumentează că surplusul ponderal este mult mai puțin relevant decât factori precum statutul socio-economic sau nivelurile activităților fizice desfățurate zilnic. Persoanele active dar supraponderale pot trasa linii clare ale longevitatii comparativ celor sedentari dar slabi.
Această grupare susține ideea că inițiativele guvernamentale menite să promoveze pierderea kilogramelor pot provoca efecte adverse asupra metabolismului uman prin fluctuațiile repetate ale greutatii cunoscute sub denumirea populara „efect yo-yo”. Se estimeaza ca riscurile asociate mortalitatii cresc semnificativ abia când indicele depaseste valoarea lui critic – adica in jurul unui IMC egal sau superior lui37(100kg pentru inaltimea mentionata).
Existenta acestor persoane nu trebuie ignorata si ele merita sa fie lasate in pace! Pe invers , slabiciunea extrema este corelata frecvent cu probleme serioase legate sanatatea generala , iar riscurile cresc exponential atunci cand vorbim despre limitele unei obezitati moderate.
Controversa centrala graviteaza in jurul conceptului IMC . Aceasta formula nu ia in calcul variabile precum sex si constituție fizică individuala , fiind astfel generalizatoare si neprecisã . Drept urmare , indivizi musculari sunt deseori clasificati eronat drept obezi .
Astfel nume celebre precum Brad Pitt sau George Clooney s-ar regasi intr-o asemenea evaluare eronata . Un studiu recent publicat in revista Circulation atrage atenția asupra impreciziilor formulelor utilizate si cum acestea pot distorsiona chiar rezultatele cercetarilor epidemiologice ; autorii estimand ca marja erorilor ar fi “ridicată”. Inventatorul formulei – savant belgian Adolphe Quetelet – nici măcar nu anticipase utilizarea sa ulterioară pentru diagnosticări clinice .
„A evalua procentaj mediu al țesutului adipos într-un grup diversificat e una; etichetarea unei persoane fără considerație faţăde caracteristicile sale specifice e complet diferit”, spunea Quetelet citându-se el însuşi spre finalizarea analizei realizată recent.
