Cupa Mondială – Italia 1934

Cupa Mondială de fotbal din 1934 s-a desfășurat în Italia, între 27 mai și 10 iunie. A fost primul Campionat Mondial de fotbal disputat pe pământ european.

Totodată, a fost prima și singura ediție în care campioana en titre nu și-a apărat trofeul, Uruguay refuzând să participe, deși se calificase direct, grație cuceririi trofeului din 1930. Se spune că sud-americanii s-au supărat, protestând astfel față de boicotul reprezentativelor europene la turneul din 1930. Astfel, Uruguay, Bolivia și Paraguay au declinat invitația de a lua parte la marea întrecere din Italia.

Prima ediție a competiției, de la Montevideo, se bucurase de un mare succes, astfel încât Federația Internațională de Fotbal (FIFA) a fost încurajată să investească în continuarea organizării Cupei Mondiale.

În octombrie 1932, liderii fotbalului au ales Italia drept țară organizatoare. La început, au existat 32 de echipe naționale doritoare să participe, dar forul suprem al fotbalului a organizat partide de selecție, pentru ca numărul acestora să se înjumătățească.

Dacă la ediția din Uruguay au fost luate în calcul doar trei stadioane, toate amplasate în același oraș, italienii au venit cu opt orașe gazdă, fiecare dispunând de câte o arenă inclusă în competiție: stadionul San Siro din Milano, Stadio Nazionale PNF din Roma, Stadio Littoriale din Bologna, arena Giovanni Berta din Florența, Luigi Ferraris din Genova, Giorgio Ascarelli din Napoli, Littorio din Trieste și stadionul Benito Mussolini din Torino. Prin urmare, evenimentul luase amploare și se desfășura la o scară mai mare. Pentru prima dată, au fost transmisii radio live în 12 țări participante la marea competiție.

La turneul final au participat 16 echipe, iar în total s-au disputat 17 partide. De data aceasta, competiția s-a desfășurat după un format diferit, în sistem eliminatoriu. Nu s-au mai format grupe, ci s-au jucat direct optimile de finală.

Pe atunci, regulamentul nu prevedea ca țara gazdă să fie calificată automat în competiție.

A fost singura dată când organizatorii nu au fost calificați din oficiu la turneul final, astfel că Italia a jucat play-off-ul împotriva Greciei, pe care a întrecut-o cu 4-0 pe celebrul stadion San Siro din Milano. Scorul i-a descurajat pe greci, care au refuzat să joace partida retur de la Atena. La acea vreme, Ungaria și Austria erau considerate echipe redutabile în domeniul fotbalului, iar ambele au obținut calificarea. Echipa SUA a încurcat planurile Mexicului, deși anunțase că nu participă, astfel că mexicanii, deși învinseseră Cuba în preliminarii, au fost nevoiți să joace încă o partidă, iar americanii i-au eliminat cu 4-2.

Austria era văzută, alături de Italia, marea favorită a Cupei Mondiale. Era antrenată de ‘artizanul’ Hugo Meisl, care a redefinit jocul paselor scurte introdus de englezul Jimmy Hogan în fotbalul din centrul Europei. În plus, Austria dispunea de un atac formidabil, orchestrat de așa-zisul ‘Om de Hârtie’, Matthias Sindelar, un înaintaș cu o constituție fragilă, dar cu o viteză uimitoare. În faza premergătoare turneului final, austriecii reușiseră să învingă inclusiv Italia, printr-o victorie cu 4-2, obținută la Florența, în primăvara lui 1934.

Prin urmare, cele 16 reprezentative care au luat startul la a doua ediție a CM au fost: 12 din Europa (Austria, Belgia, Cehoslovacia, Elveția, Franța, Germania, Italia, Olanda, România, Spania, Suedia și Ungaria), două din America de Sud (Brazilia și Argentina), una din America de Nord (SUA) și una din Africa (Egipt).

La 27 mai, au avut loc optimile de finală, prima fază a turneului: Suedia — Argentina (3-2), Austria — Franța (3-2), Germania — Belgia (5-2), Spania — Brazilia (3-1), Ungaria — Egipt (4-2), Elveția — Olanda (3-2), Italia — SUA (7-1) și Cehoslovacia — România (2-1).

Sferturile de finală au consemnat repetarea unei partide. Astfel, Italia a jucat de două ori în compania Spaniei. Pentru că partida din 31 mai s-a încheiat la egalitate, 1-1, inclusiv după prelungiri, aceasta a fost reprogramată pentru ziua următoare, când italienii s-au impus cu scorul de 1-0. În celelalte partide din sferturile de finală, Cehoslovacia a învins Elveția cu 3-2, Germania a trecut de Suedia cu 2-1, iar Austria s-a impus în fața Ungariei cu 2-1.

La 3 iunie, au avut loc semifinalele. Italia a trecut de Austria cu scorul său preferat, 1-0 (gol Enrique Guaita), iar Cehoslovacia a învins Germania cu 3-1. Nemții s-au consolat cu medalia de bronz, câștigată în urma disputării finalei mici, la 7 iunie, împotriva Austriei, pe care au întrecut-o cu 3-2.

Italia și Cehoslovacia urmau să participe la marele act de la Roma. ‘Squadra azzura’ se dovedise redutabilă încă de la începutul anilor ’30, cu o formație în care străluceau câteva mari vedete: portarul Combi, atacanții Orsi și Schiavio.

În finala disputată la 10 iunie 1934 la Roma, Italia a învins Cehoslovacia cu un gol marcat în prelungiri, în minutul 95, de Angelo Schiavio.

Cehoslovacii stăpâneau tactica paselor scurte, oferind fotbaliști de clasă precum portarul Frantisek Planicka și înaintașul Oldrich Nejedly. Nejedly reușise un hat-trick fabulos în semifinală, când a înscris trei goluri în poarta nemților.

În ultimul act al CM, cehoslovacul Antonin Puc a deschis scorul în minutul 76, iar echipa din Peninsulă a egalat în minutul 81, prin reușita lui Raimondo Orsi. Italienii i-au învins greu, cu 2-1, pe cehoslovaci, care îi eliminaseră cu același scor pe români. Meciul s-a disputat pe stadionul Nazionale PNF și s-a bucurat de asistența a 50.000 de suporteri. Arbitrul partidei a fost suedezul Ivan Eklind, ajutat de asistenții Louis Baert din Belgia și Mihaly Ivancsics din Ungaria.

Finala a fost totodată o întâlnire între cei mai buni portari la acea vreme, italianul Gianpiero Combi și cehoslovacul Planicka. Fiecare a încasat câte un gol în timpul regulamentar.

Și de această dată, ca și la ediția precedentă, gazda competiției s-a impus. Italia trecuse în optimi de SUA cu 7-1, în sferturi de Spania după două partide (1-1 și 1-0), iar în semifinale de Austria cu 1-0.

Reprezentativa de fotbal a Italiei luase naștere în primele luni ale anului 1898. Câțiva ani mai târziu, la 15 mai 1910, ‘squadra azzurra’ (în traducere: ‘echipa albastră’), denumită așa datorită tricourile albastre, a jucat prima partidă din bogata ei istorie în compania Franței, la Milano, obținând și prima victorie: 6-2.

La Campionatul Mondial de fotbal din 1934, Italia a participat pentru prima oară. Începând din acel moment și până în anii ’40 ai secolului trecut, reprezentativa Italiei a dominat scena mondială a fotbalului, afirmându-se ca naționala cea mai puternică din acea perioadă, cu victorii atât la Cupa Mondială din 1934, cât și la cea din 1938. Spiritul jucătorilor care compuneau naționala Italiei în acei ani era de a se ajuta reciproc în teren. Faimosul trio Combi-Rosetta-Caligaris era cel mai bun exemplu în acest sens.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata