Nevoile speciale ale sărăciei în România
În România, sărăcia împletită cu un handicap poate paraliza o familie atât din punct de vedere financiar cât şi social. A asigura o îngrijire de calitate pentru copii şi persoane cu handicap poate fi o loterie, în contextul în care ţara se luptă să scape de tarele moştenite de la vechiul regim, notează un articol scris în cadrul „International Development Journalism Competition”, lansată de cotidianul britanic The Guardian.
Serviciile medicale au sărăcit, străduindu-se să facă faţă adesea cu un personal subcalificat. În pofida unei îmbunătăţiri majore a condiţiilor în ultimii 20 de ani, locuitorii din România încă mai au atitudini înrădăcinate şi o poziţie de discriminare faţă de persoanele cu handicap şi diferite, potrivit articolului menţionat.
Guvernul a încercat să remedieze problema, punând în aplicare legi pentru a-i ajuta pe cei cu dizabilităţi şi familiile lor, dar, în realitate, finanţarea este încă inadecvată iar percepţia publică este că banii pentru îngrijire ar trebui direcţionaţi spre cei care pot aduce o contribuţie pozitivă pentru societate, mai degrabă decât pentru a ameliora nivelul de trai pentru toţi. Adesea angajatorii români preferă să plătească penalităţile legii, mai degrabă decât să angajeze persoane cu handicap, relevă articolul.
Ţara este focalizată pe îmbunătăţirea nivelului de trai, în contextul în care privaţiunile materiale ale românilor din cauza sărăciei încă se ridică la 85% în comparaţie cu 26% în Marea Britanie (Eurostats).
Guvernul este îngrijorat, de asemenea, privind percepţia în plan internaţional asupra ţării, după căderea comunismului în 1989, şi descoperirea de către mass-media a copiilor abandonaţi şi cu handicap din instituţiile sărace.
După aderarea la UE, în 2007, România a constatat că este ţara membră cu procentajul cel mai mare de copii care trăiesc în sărăcie, o cifră care atinge 25%, relevă analiza. Aceasta este o statistică pe care ONU vrea să o reducă, ghidată de cele opt „Obiective de Dezvoltare ale Mileniului” (MDG).
Scopul acestora este de a înjumătăţi sărăcia în lume până în 2015, dar fără a menţiona, după cât se pare, şi dizabilitatea. Multe organizaţii pentru persoanele cu handicap consideră această abordare nerealistă.
Programul privind „Cunoaşterea şi Cercetarea Dizabilităţii” (finanţat de către Departamentul britanic pentru Dezvoltare Internaţională) a constatat că, „lipsa de referire explicită în MDG face uşor pentru dizabilitate să devină fie periferică, fie să iasă total de pe agenda politică”.
Alisdair Barron, directorul executiv al organizaţiei de caritate CID, care sprijină o familie de români, a lui Aurel şi a Anişoarei, părinţii unor tripleţi, dintre care unul suferă de tetraplegie hidrocefalică, epilepsie şi distrofia nervului optic, crede că România este încă departe de a atinge obiectivele:
„Persoanele cu handicap au dreptul să-şi maximalizeze potenţialul şi, în acest fel să scadă atât dependenţa lor de familie cât şi de îngrijirea profesionistă.” CID a lucrat în România timp de douăzeci de ani pentru a evidenţia şi a atenua provocarea reprezentată de sugarii şi copii cu HIV, în mod clar un handicap, sau cei care se confruntă cu discriminări deoarece sunt diferiţi sau mai puţin apţi ca urmare a unui accident, infecţii, sau defecte genetice sau de naştere.
A lucrat în strânsă colaborare atât cu autorităţile române cât şi cu Ambasada Marii Britanii pentru promovarea MDG, în special pentru persoanele cu handicap.
Scopul organizaţiei de caritate este similar strategiei Reabilitării bazate pe Comunitate (CBR) pentru a restitui drepturile omului persoanelor cu handicap. Scheme de acest gen nu sunt încă comune în România, dar sunt treptat induse în judeţe ale ţării, mai relevă articolul.
Deşi aceste servicii îmbunătăţesc sănătatea sugarilor şi a copiilor cu handicap, ele nu vizează problemele de familie ale sărăciei, care au ca rezultat un copil cu nevoi speciale. În contextul în care România intră în al treilea deceniu de la căderea dictatorului Nicolae Ceausescu, speranţa este ca o combinaţie între CBR şi MDG să amelioreze standardul de viaţă pentru toţi.
Dar, din păcate, cu o combinaţie a recesiunii mondiale şi o scădere a sprijinului ONG-urilor faţă de MDG, obiectivul este mai greu de atins în viaţa de zi cu zi a unei familii precum cea a lui Aurel, conchide articolul.