Puterea corupe, dar numai pe cei care cred că o merită

Politicienii care își condamnă propriile acțiuni, dar se angajează în comportamente imorale, au devenit o prezență familiară în peisajul politic contemporan. Această dualitate a valorilor este atât de frecvent întâlnită încât rar mai stârnește surpriză.

Conexiunea dintre putere și ipocrizie este evidentă, conform analizei realizate de revista britanică The Economist. Totuși, această observație anecdotică nu constituie o dovadă științifică. Mai mult decât atât, chiar dacă observația este corect formulată, rămâne întrebarea dacă puterea corupe cu adevărat sau pur și simplu atrage indivizi predispuși la corupție.

Pentru a investiga acest fenomen, cercetătorii Joris Lammers de la Universitatea Tilburg din Olanda și Adam Galinsky de la Universitatea Northwestern din Illinois au desfășurat o serie de experimente menite să inducă stări diferite de putere în rândul participanților. În studiul publicat în “Psychological Science”, aceștia au analizat flexibilitatea moralității sub influența puterii și au confirmat teoria lui lord Acton.

În cadrul primului experiment, Lammers și Galinsky le-au cerut 61 de studenți să reflecteze asupra unor momente anterioare când s-au aflat într-o poziție dominantă sau subordonată. Studiile anterioare sugerează că această metodologie ajută participanții să se simtă mai conectați cu experiențele respective. Ulterior, fiecare grup a evaluat moralitatea unor acțiuni pe o scară cu noua trepte (de la extrem de imoral la foarte moral).

Rezultatele obținute indicau faptul că puterea are tendința să corupteze comportamentul etic al indivizilor și îi determină pe aceștia să aplice standarde morale mai ridicate altora decât pentru sine. Alte cercetări susțin ideea că persoanele aflate într-o poziție privilegiată sunt adesea ipocrite; ele criticând greșelile altora fără a-și recunoaște propriile slabe alegeri morale.

Un alt aspect observabil este lipsa remușcărilor manifestate de cei care abuzează sistemul; aceștia par convinși că au dreptul să profite de avantajele oferite lor.

Pentru a explora acest concept mai profund, Lammers și Galinsky au realizat un al treilea set experimental destinat diferențierii între noțiunile de putere legitimată versus cea perceput nejustificat.
Din cei 105 participanți implicați în studiu, jumătate au fost invitați să descrie experiențe legate fie de obținerea unei autorități legitime fie una nelegitimată. Ceilalți voluntari s-au concentrat asupra situației opuse.

Dupã aceea toţi participanţii şi-au exprimat opinia despre cât ar fi fost imoral ca cineva să îşi însuşească o bicicletã abandonată fără a raporta descoperirea acesteia autorităţilor competente. De asemenea, li s-a solicitat părerea privind necesitatea realã pentru utilizarea unei biciclete şi probabilitatea ca ei însuși s-ar fi folosit efectiv bicicleta găsită fără raportare.
Cei care aveau impresia că merită poziția lor superioară erau predispuși către acte ipocrite.

O constatare interesantã a apărut printre cei ce ocupau funcții importante dar nu credeau că merită respectiva autoritate; acești indivizi manifestau un comportament similar celor aflaţi într-o poziţie inferioară – fiind critici față de sine dar indulgenti față de ceilalţi – însă efectul era mult amplificat.
Lammers şi Galinsky denumesc acest fenomen „hipercrizie inversată”.

Cercetătorii concluzionează astfel că persoanele ce considerǎ cǎ merita privilegiile conferite prin statut social sunt tentate nu doar datoritǎ capacitaţii lor ci si datoritǎ sentimentului profund cǎ pot lua ceea ce doresc fără repercusiuni.
Această senzație fundamentalĂ joacă un rol crucial în explicarea comportamentului reprobabil al celor aflaţi într-o funcţie importantĂ.

Fără acest sentiment legitimant al dreptului personalizat asupra resurselor sau privilegilor abuzurile devin semnificativ mai puțin probabile.
Conceptul „privilegiu” poate fi interpretat ca având conotații legale distincte pentru fiecare individ implicat; iar dacă afirmațiile lui Lammers şi Galinsky sunt corecte atunci credinţa adânc implantata in mintea celor aflaţi in vârfuri sociale cӑ regulile generale nu se aplicӑ si lor devine evidentӑ.

Explicaţia „hipercriziei” poate părea complexӑ însă există dovezi din experimentele efectuate pe alte specii animale care sugereazӑ cӑ atunci când cei din partea inferioarӑ ierarhiei dominante îşi afirmã superioritatea aceasta provoacӂ reacţii rapide şi agresive din partea liderilor ierarhici superiori.
Astfel hipercrizia ar putea reprezenta un mecanism instinctual menit sa asigure supunerea – exagerând auto-critica pentru evitarea represaliilor venind din partea celor realmente dominanţi.

Poate lecţia esenţialĂ aici este aceea cӫ societățile plătind prețuri mari sub formȃ unui leadership bazat pe figuri alfa (bărbaţi sau femei) vor trebui sa decidë dacä alternativa ar putea consta intr-un stil managerial bazat pe persoane cu statut inferior.

Pentru a fi la curent cu toate știrile, urmărește Financiarul.ro și pe Google News