Raportul CNEL privind reforma pieţei muncii în Italia: ţara nu se poate lipsi de forţa de muncă străină

În ultimii 2 ani, în Italia şi-au păstrat locurile de muncă mai mulţi lucrători decât ar fi fost necesar, având în vedere scăderea marcată a producţiei. Rata de ocupare a forţei de muncă de 57,5% este dintre cele mai scăzute din Europa, cu 12 puncte sub obiectivele de la Lisabona pentru 2010, scrie Corriere della Sera.

În acest context se impune o soluţie şi pentru ieşirea din şomaj pe lângă ieşirea din criza financiară. Acest lucru este subliniat în Raportul CNEL (Consiglio Nazionale delľEconomia e del Lavoro) ce va fi prezentat marţi, în prezenţa ministrului muncii, sănătăţii şi politicii sociale, Maurizio Sacconi. O „exit strategy” privind şomajul este necesară, atât în Italia cât şi în alte ţări, deoarece al doilea val al crizei s-a abătut, după finanţe, asupra producţiei reale.

A recupera însă jumătate de milion de locuri de muncă va fi dificil. Şi mai dificil va fi să se crească numărul locurilor de muncă şi să se răspundă cererii de profesii tehnice (un milion de locuri în următorii 10 ani), care va veni din partea întreprinderilor.
Chiar astăzi a găsi un infirmier, un angajat de logistică sau marketing sau un dezvoltator de software nu este uşor. Primii care au de suferit sunt tinerii, care nu îşi vor vedea reînnoite contractele pe termen limitat.

Raportul relevă că, din fericire, ocuparea forţei de muncă s-a redus mai puţin decât PIB-ul, aceasta pentru că guvernele au aplicat instrumente de sprijinire a venitului iar companiile au încercat să nu reducă relaţia cu proprii angajaţi: adesea au redus programul de muncă, aşteptând ca redresarea să permită reintegrarea lor în producţie, fără a înfrunta costurile noilor angajări.

Este vorba de fenomenul pe care britanicii îl numesc „labour hoarding” şi care în Germania a făcut ca ocuparea forţei de muncă să rămână stabilă. În Italia, scăderea a fost de circa jumătate de milion de lucrători, între 2009 şi 2010. Cei mai penalizaţi au fost tinerii cu contract pe termen limitat, lucrătorii din industrie, cei mai puţin instruiţi şi cei din sud.

În prezent se prefigurează două probleme: dificultatea locurilor de muncă pentru tineri şi necesitatea de a integra forţă de muncă străină de care ţara nu se poate lipsi.
„Labour hoarding”, cu alte cuvinte menţinerea în serviciu a unui număr mare de lucrători comparativ cu scăderea producţiei a avut drept efect o reducere a productivităţii.

În termeni de unitate de muncă (măsurată după orarul standard) scăderea de la începutul crizei (sfârşitul lui 2008) a fost în Italia de un milion de locuri. În realitate, pentru că jumătate de milion a rămas în companii prin amortizoarele sociale (instrumente ce sprijină venitul atenuând efecte negative precum concedierea, n.red) şi reduceri de program, cei care şi-au pierdut cu adevărat locurile de muncă s-au cifrat la 500.000: 363.000 în 2009 şi 99.000 în 2010 (dar toţi din sud, fapt ce creşte decalajul faţă de nord).

Odată cu redresarea, anul acesta şi mai mult în 2011, întreprinderile vor reintroduce în producţie în primul rând jumătatea de milion de lucrători disponibilizaţi. Apoi, se vor recupera locurile de muncă efectiv pierdute, iar în cazul Italiei vor trebui crescute având în vedere că la o rată a ocupării forţei de muncă de 57,5% Italia se află cu 12,5 puncte sub obiectivele de la Lisabona 2010.

Potrivit raportului, este vorba de a evita ca creşterea şomajului – care în 2010 va ajunge la 8,7% din forţa de muncă (cu două puncte şi jumătate peste valoarea din 2007, înainte de criză) – să devină structurală, aşa cum s-a întâmplat în anii ’80. „Calendarul şi viteza redresării nu par să fie suficiente pentru a determina o reabsorbţie rapidă a locurilor de muncă în exces, mai ales în industrie”, avertizează raportul.

Şi mai complicată se dovedeşte creşterea ratei ocupării forţei de muncă. „Trebuie să se aştepte ca producţia să crească semnificativ înainte ca cererea de muncă să redemareze”. Potrivit raportului, „nivelurile productive pre-criză vor fi recuperate de abia în 2014 în cel mai fericit caz, sau între 2015-2016 cu evaluări mai prudente”.
Pentru a crea noi oportunităţi de muncă nu mai este suficient să se mizeze pe flexibilitate, continuă experţii, deoarece Italia face parte din media ţărilor industrializate, la fel ca în cazul cotei muncii temporare, cu 12-13% contracte pe termen limitat.

În schimb, Italia se deosebeşte prin cheltuielile publice pentru politicile muncii, cheltuind puţin, circa 1% din PIB, comparativ cu Franţa (2,2%), Germania (2,4%) şi Olanda (2,5%). Totodată, stă rău la capitolul formare. Cu toate acestea, în următorii zece ani va trebui să integreze pe piaţa muncii cel puţin 8,3 milioane de persoane: 7,7 pentru schimbarea celor care vor ieşi la pensie şi 541.000 pentru a satisface cererea previzibilă suplimentară.

Experţii de la CNEL spun că „skill needs”, profilurile cerute de piaţă în următorul deceniu „vor fi diferite de cele din trecut, cu o polarizare crescândă a cererii spre cele de nivel mai înalt şi spre muncile mai puţin calificate”.
Pe de o parte, va creşte rata instruirii, mai ales în profesiile tehnice care vor absorbi 2,5 milioane de lucrători (cu o cerere suplimentară de un milion) iar pe de altă parte este necesar să se integreze 1 milion şi 400.000 de imigranţi despre care se prevede că vor înlocui tot atâţia lucrători italieni.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata