Trecutul este prezent în România

Nu este de mirare că cei mai buni cineaşti ai momentului provin dintr-o ţară săracă de 22 milioane de locuitori şi două milioane de imigranţi – un milion în Spania – în căutarea unui loc de muncă şi a unui salariu demn, notează un spaniol aflat în vizită la Bucureşti.

Pentru că România – unde este greu să faci distincţie între trecut şi prezent, între realitate şi ficţiune – există mult material, se arată într-un articol publicat la 22 aprilie de ziarul La Vanguardia. Noul film al lui Cristi Puiu, ‘Aurora’ – o altă viziune ironică despre epoca Ceauşescu, a doua parte a unei serii care început cu Moartea dlui Lăzărescu – a fost selecţionat pentru viitorul festival de la Cannes.

‘Poliţist, adjectiv’ al lui Corneliu Porumboiu – o altă comedie neagră din epoca post Ceauşescu – primeşte laude acolo unde se difuzează. Iar, ‘Amintiri din epoca de Aur’ al lui Cristian Mungiu – regizorului filmului foarte dur ‘4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile’, despre avortul ilegal în România lui Ceauşescu-, relatează în cheie ironică umilinţele poporului român în anii 80, deceniul pe care Ceauşescu l-a denumit epoca de aur deşi politica sa de autarhie şi austeritate a condamnat la foamete ample segmente ale populaţiei.

Adevărul este că trecutul rămâne prezent în România, iar acest teritoriu este propice celor care caută inspiraţie suprarealistă, comică şi absudă. Pentru a-şi găsi material pentru filmul său, Mungiu i-a invitat pe oameni să-şi spună poveştile urbane din epoca Ceauşescu: ‘Sunt povestiri veridice spuse de atâtea ori încât devin basme populare’, mărturiseşte autorul într-un e-mail.

‘Am ales aceste povestiri, tocmai pentru că au fost selectate de oameni, deoarece a reprezenta această perioadă’, a explicat el. Iar după ce vizionezi filmul şi te plimbi prin Bucureşti, vezi că urmele lui Ceauşescu sunt peste tot.
Este greu de ştiut dacă 20 de ani după execuţia sa, România vrea să şi-l amintească ori să-l uite pe Nicolae Ceauşescu şi pe soţia lui Elena. Aceeaşi senzaţie de fuziune ciudată între trecut şi viitor, a avut-o vizitatorul spaniol şi când s-a aflat în Alexandria, oraş situat la 15 kilometri de Dunăre în sudul României.

În aceste locuri el a văzut o femeie cu basma care îşi păştea vaca pe spaţiul verde ale unei bezinării. Sau un Mercedes argintiu care ridica un nor de praf în drumul său spre comuna Buzescu, cunoscut drept Beverly Hills al ţiganilor. La Buzescu a văzut vile kitsch cu acoperişuri aurii şi pereţii vopsiţi în roz şi verde ţipător, cu coloane dorice şi familii de ţigani mâncând în balcoane.

Iosif Kiraly, de la grupul Tinseltown – arhitecţii şi fotografii din Bucureşti – spune că în Buzescu există o arhitectură de eliberare, expresia spontană a unei noi clase mijlocii de romi, opusă esteticii staliniste a lui Ceauşescu. În aceeaşi zonă se găsesc şi acele sate numite ‘de bătrâni şi copii’, fiefurile imigraţiei spaniole, părăsite de fiinţele dragi – aproape toţi în putere de muncă – şi care trăiesc în aşteptarea banilor trimişi din străinătate.

Aproape jumătate din locuitorii comunei Florica şi din satele învecinate trăiesc în Spania, unii cu copii, alţii fără. Majoritatea se opresc în Valencia iarna la cules de portocale, apoi vara se mută în Lleida. Comuna Dracea, la 3 kilometri distanţă de Florica, a pierdut 700 din cei 2.000 de locuitori. În faţa durerii despărţirii de părinţii lor plecaţi în străinătate, mulţi copii sunt crescuţi de bunici.

După 20 de ani de la căderea lui Ceauşescu lumea îşi aminteşte cu ironie muşcătoare epoca de aur. Dar magnitudinea dilemei în faţa căreia se află milionul de români care trăiesc în Spania este evident: ţinând cont de actuala situaţie din Spania, mai bine să se întoarcă, dar întoarcerea nu rezvolvă nimic în această ţară săracă a Uniunii Europene, care a trecut prin cea mai gravă recesiune din Europa cu o prăbuşire de 7% din PIB, adoptarea unui program dur de redresare supravegheat de FMI şi colapsul locurilor de muncă.

Comunităţile originare din România, cu destinaţia Spania, sunt ca nişte fraţi siamezi. Iar în acest moment criza îl contagiază mai întâi pe unul şi apoi pe celălalt. Sumele de bani care ajung în România de la toţi emigranţii români au scăzut cu 45% într-un an. În februarie 2010 au intrat în ţară 874 milioane de euro de la emigranţii din Spania, Italia şi alte ţări, faţă de cei aproape 1,5 miliard de euro din februarie 2009.

‘Înainte ne trimiteau ei bani, acum le trimitem noi’, spune Mircea Bujor, glumind pentru că adevărul este că ‘nu există posibilitate să trimiţi bani în Spania’. Visul de reîntoarcere în ţară cu o anumită siguranţă economică se risipeşte în aer.
‘Este suficient să vezi casele pe care le construiesc pentru a-ţi da seama că mulţi emigranţi vor să se întoarcă’, asigură Magda Matache, de la ONG Rumani Criss. La Alexandria însă, casele pentru reîntoarcerea fericită au rămas ridicate doar pe jumătate, susţinute în continuare de schele de lemn.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata