Ce am învățat din cele trei crize bancare?

În analiza unui reprezentant al FT, „Cu câteva săptămâni în urmă, am luat cina în Manhattan cu prieteni care lucrează în domeniul financiar pe coasta de est și de vest a Americii. Nimic ciudat în asta, ați putea crede. Dar această întâlnire a fost memorabilă: la un pahar de vin, tovarășii mei au făcut schimb de povești despre tacticile pe care ei și colegii lor le-au folosit cu o zi înainte pentru a smulge depozite de la bănci cu probleme precum Silicon Valley Bank (SVB) și First Republic.

Unii făcuseră acest lucru de pe laptopurile sau smartphone-urile lor, stând în taxiuri și întâlniri, sau în timp ce participau la conferința de tehnologie South by Southwest din Austin, Texas; alții, în schimb, au expediat e-mailuri asistenților lor. Oricum ar fi, pe măsură ce poveștile se îngrămădeau, am continuat să arunc o privire subreptică la propriul telefon pentru actualizări privind panica. Din punct de vedere fizic, eram într-un restaurant de sushi, dar în spațiul cibernetic aveam o imagine în timp real a unui atac bancar din zilele noastre.

În unele sensuri, mi s-a părut obositor de familiar. Am mai urmărit două crize financiare înainte: o dată în 1997 și 1998 la Tokyo, ca corespondent al FT, când băncile japoneze au făcut implozie după bula din anii 1980; apoi în 2007 și 2008, când am fost editor al piețelor de capital la Londra în timpul crizei financiare globale. Am scris cărți despre ambele.

Putem urmări dezbateri febrile prin intermediul rețelelor sociale despre creditorii cu probleme. Rulajele bancare au devenit impregnate de o tentă de reality TV

Aceste evenimente m-au învățat un adevăr despre finanțe pe care îl ignorăm adesea. Chiar dacă activitatea bancară pare să se refere la numere complexe, ea se bazează pe conceptul alunecos și prea uman de „credit”, în sensul latinului credere, care înseamnă „a avea încredere” – și nicăieri mai mult decât în legătură cu conceptul de „bănci fracționare” care a apărut în Italia medievală și la începutul Renașterii și care acum modelează finanțele moderne.

Ideea bancară fracționară postulează că băncile trebuie să rețină doar o mică parte din depozitele pe care le colectează de la clienți, deoarece deponenții vor încerca foarte rar să își recupereze toți banii în același timp. Acest lucru funcționează foarte bine în condiții normale, reciclând fondurile în împrumuturi și obligațiuni care stimulează creșterea economică. Dar dacă ceva îi determină pe deponenți să își ia banii în masă, sistemul bancar fracționar face implozie. Este ceea ce s-a întâmplat în 1997 și 2007 – și ceea ce am văzut desfășurându-se în restaurantul de sushi luna trecută.

Cu toate acestea, într-o altă privință, această ultimă panică a fost diferită – și mai surprinzătoare – decât am mai văzut până acum, din motive care contează pentru viitor. Problema cheie este informația. În timpul turbulențelor japoneze din 1997-1998, mă întâlneam cu oficiali guvernamentali pentru a face schimb de notițe, deseori în fața unor chiftele de orez onigiri. Dar era o ceață: existau puține informații concrete pe internetul (pe atunci incipient), iar comunitatea media era într-o bulă atât de izolată încât clubul kisha (sau de presă) al jurnaliștilor japonezi avea informații diferite de cele ale străinilor. Ca să urmăresc cursele bancare, a trebuit să cutreier fizic trotuarele din Tokyo.

Un deceniu mai târziu, în timpul crizei financiare globale, a existat mai multă transparență: atunci când bănci precum Northern Rock sau Lehman Brothers au dat faliment, scenele de panică au fost văzute pe ecranele televizoarelor. Dar și ceața a persistat: dacă voiam să aflu prețul swapurilor de risc de credit (sau CDS, un produs financiar care arată, în mod crucial, dacă investitorii se tem că o bancă este pe cale să dea faliment), trebuia să sun la bancheri pentru o cotație; numerele individuale nu apăreau pe internet.

Nu mai există. Unele aspecte ale dramei din martie rămân neclare; nu există date în timp util privind ieșirile individuale ale băncilor, să spunem. Cu toate acestea, prețurile CDS sunt acum afișate online (ceea ce a contat enorm atunci când Deutsche Bank s-a clătinat). Putem folosi YouTube de pe telefoanele noastre, oriunde, pentru a-l urmări pe Jay Powell, președintele Rezervei Federale a SUA, ținând un discurs (lucru pe care l-am făcut recent în timp ce conduceam prin Colorado) sau pentru a urmări dezbateri febrile prin intermediul rețelelor sociale despre creditorii cu probleme. Furturile bancare au devenit impregnate de o tentă de reality TV.

Acest lucru pare să dea putere celor care nu sunt bancheri. Dar, de asemenea, alimentează riscurile de contagiune. Să luăm exemplul Silicon Valley Bank. Un moment crucial în căderea acesteia a avut loc joi, 9 martie, când directorul general Greg Becker a ținut o conferință telefonică cu cei mai mari investitori și deponenți ai săi. „Greg le-a spus tuturor că nu trebuie să intrăm în panică, pentru că banca nu va da faliment dacă rămânem împreună”, mi-a spus unul dintre marii deponenți ai SVB.

Conversații similare au avut loc în Japonia în 1997, fizic, în camere pline de fum. Dar puțini clienți știau. Nu și în 2023: rapoartele despre cuvintele lui Becker s-au scurs pe internet, alimentând o debandadă. În câteva ore, aproximativ 42 de miliarde de dolari – sau un sfert din fondurile SVB – au plecat. În 1984, ca o comparație, deponenților le-a luat o săptămână întreagă pentru a-și retrage jumătate din fondurile de la Continental Illinois – în persoană – atunci când acest creditor gigant a dat faliment.

Managerii SVB au cerut ajutorul Rezervei Federale pentru a satisface creanțele deponenților. Dar, spre deosebire de serviciile bancare mobile, facilitățile Fed sunt deschise doar câteva ore pe zi. Până vineri dimineață, „un total de 100 de miliarde de dolari era programat să iasă pe ușă”, a declarat ulterior în Congres Michael Barr, vicepreședintele Fed pentru supraveghere, Michael Barr. Banca era moartă. Sau, după cum a remarcat Jane Fraser, director executiv al Citigroup: „Au fost câteva tweet-uri și apoi (SVB) s-a prăbușit mai repede decât am mai văzut până acum”.

Și panica nu s-a oprit aici: pe măsură ce zvonurile se înmulțeau, ciberneticii au vizat grupuri considerate vulnerabile, fie că era vorba de Signature Bank (care era percepută ca gestionând greșit riscul ratei dobânzii și având expuneri mari la imobiliare), First Republic (care, ca și SVB, avea o proporție mare de clienți bogați ale căror conturi depășeau limita oficială de asigurare bancară de 250.000 de dolari, ceea ce îi făcea un potențial risc de fugă) sau Credit Suisse (care era atât de pătată de scandal și prost administrată încât deponenții își retrăgeau deja fondurile).

O astfel de contagiune a mai izbucnit înainte în finanțe; gândiți-vă la panica mulțimii de pe străzile Londrei în timpul bulei South Sea Bubble din 1720. Dar, după cum a observat cu părere de rău Powell: „Viteza de fugă (este) foarte diferită de ceea ce am văzut în trecut.” Sau, pentru a-l cita din nou pe Fraser: social media și serviciile bancare mobile reprezintă astăzi un „schimbător de joc” pentru finanțe – ca și în multe alte domenii ale vieții noastre.

Așadar, cum ar trebui să răspundă investitorii, autoritățile de reglementare și bancherii? Un răspuns evident ar fi să tragă procesele bancare centrale în secolul XXI și să le mențină în funcțiune 24/7 în caz de criză. Autoritățile de reglementare ar putea, de asemenea, să consolideze rezervele de capital, să protejeze mai multe depozite sau să îngreuneze retragerea banilor în astfel de momente. Dar, în cele din urmă, băncile și investitorii vor deveni mai conștienți de riscuri – și mai fericiți față de riscuri – doar dacă vor face ceea ce fac piloții de avion: să se pregătească pentru viitoarele șocuri studiind accidentele din trecut sau aproape dezastrele. Iar din observațiile mele de peste trei decenii în Tokyo, Londra și New York, există cinci lecții cheie la care trebuie să reflectăm.

1. Nicio bancă nu este o insulă

Prima lecție este că, atunci când o bancă face implozie, aceasta este aproape întotdeauna un simptom – nu o cauză – a unui lucru care nu este în regulă în lumea financiară mai largă, afectând alte instituții. Finanțatorii rareori vor să recunoască acest lucru. Când Fraser de la Citi a apărut recent în fața Clubului Economic din Washington DC, a insistat, într-o manieră chirăită și fără menajamente, că problemele de la SVB și Credit Suisse au fost „idiosincratice”.

Poate că așa este. „Idiosincratic sună a idioțenie – și Silicon Valley a fost așa”, spune Lawrence J White, profesor de finanțe la Universitatea din New York, care a lucrat anterior în guvern în timpul crizei economiilor și împrumuturilor. Sau, așa cum a observat Powell: „La un nivel de bază, conducerea Silicon Valley Bank a eșuat grav (pentru că) a crescut banca foarte repede, a expus banca la un risc semnificativ de lichiditate și la riscul ratei dobânzii, nu a acoperit acest risc.” În termeni simpli, motivul de bază pentru care a izbucnit panica a fost că bilanțul SVB a fost umplut cu obligațiuni de trezorerie pe termen lung a căror valoare s-a prăbușit în ultimul an, pe măsură ce Fed a crescut ratele, creând pierderi.

Dar SVB nu a fost în întregime singur. „Alte bănci au pierderi substanțiale nerecunoscute la investiții și niveluri ridicate de depozite neasigurate”, spune White. Acest lucru provine din cea mai importantă problemă: după 15 ani de politică monetară extrem de relaxată, multe instituții financiare au strategii concepute pentru o lume cu rate scăzute și sunt slab pregătite pentru rate mai mari.

Am mai văzut acest lucru înainte. Atunci când bănci precum Long-Term Credit Bank din Japonia au dat faliment la sfârșitul anilor 1990, criticii s-au plâns de „scandaluri” idiosincratice, cum ar fi faptul că unii manageri ai LTCB au îndesat în gurile de canal înregistrări jenante ale pierderilor din credite (da, într-adevăr).

Dar acesta a fost un simptom al unei probleme mai mari: băncile japoneze erau atât de pline de bani în plus în anii 1980 încât au aruncat bani în tranzacții imobiliare care au mers prost. În mod similar, atunci când Lehman Brothers a dat faliment în 2008, iar politicienii l-au defăimat pe fostul său șef, Dick Fuld, acest lucru făcea parte dintr-un model mai mare: un deceniu de inginerie financiară din partea băncilor a încurajat asumarea de riscuri periculoase. Banii ieftini au întotdeauna un cost.

2. Nu purtați ultimul război

A doua lecție este că investitorii și autoritățile de reglementare ratează adesea aceste defecte structurale mai mari, deoarece – asemenea generalilor proverbiali – rămân concentrați pe ultimul război.

Asumați-vă riscuri legate de rata dobânzii. Acestea „au zburat sub radarul sistemului de supraveghere” în ultimii ani, spune Patrick Honohan, fostul guvernator al băncii centrale a Irlandei; atât de mult încât „testele recente de stres bancar ale Fed au folosit scenarii cu puține variații (și) niciunul nu a examinat rate ale dobânzii mai mari” – chiar și pe fondul unui ciclu de creștere a ratelor. De ce? Evenimentele din 2008 au făcut ca investitorii să fie obsesiv de îngrijorați de riscul de credit, din cauza nerespectării pe scară largă a creditelor ipotecare în acel dezastru. Dar riscul ratei dobânzii a fost minimizat, probabil pentru că nu mai provocase probleme din 1994.

Criza financiară globală a fost similară: când am întrebat bancherii de la entități precum UBS la sfârșitul anului 2008 de ce nu au observat riscurile de neplată a creditelor ipotecare în anii anteriori, mi-au spus că managerii lor de risc erau prea ocupați să se preocupe în schimb de fondurile speculative și de împrumuturile corporative. Acest lucru s-a datorat faptului că un mare fond de hedging (Long-Term Capital Management) a făcut implozie în 1998, iar bula dotcom a explodat în 2000, generând pierderi din credite corporative. Trecutul nu este întotdeauna un bun ghid pentru riscurile viitoare.

3. Siguranța este o stare de spirit

O a treia lecție, asociată, este că elementele considerate „sigure” pot fi deosebit de periculoase, deoarece par ușor de ignorat. La sfârșitul anilor 1990, bancherii japonezi mi-au spus că au acordat împrumuturi imobiliare pentru că acest lucru părea mai „sigur” decât împrumuturile corporative, deoarece prețurile locuințelor au crescut întotdeauna. În mod similar, bancherii de la UBS, Citi și Merrill Lynch mi-au spus în 2008 că unul dintre motivele pentru care au fost ignorate pericolele legate de împrumuturile ipotecare subprime reambalate a fost faptul că aceste instrumente aveau ratinguri de credit triplu A presupus sigure – astfel încât managerii de risc nu le-au acordat prea multă atenție.

La fel și în cazul SVB: călcâiul lui Ahile a fost portofoliul său de obligațiuni de trezorerie pe termen lung, care se presupune că sunt cele mai sigure active dintre toate; atât de mult încât autoritățile de reglementare au încurajat (dacă nu au forțat) băncile să le cumpere. Sau, după cum a remarcat Jamie Dimon, șeful JPMorgan, în scrisoarea sa anuală adresată acționarilor, „în mod ironic, băncile au fost încurajate să dețină titluri de stat foarte sigure, deoarece acestea erau considerate foarte lichide de către autoritățile de reglementare și aveau cerințe de capital foarte scăzute”. Regulile menite să repare ultima criză – și să creeze „siguranță” – creează uneori noi riscuri.

4. Atenție la unghiurile moarte

În al patrulea rând: bancherii trebuie să recunoască faptul că modelele culturale contează. Ei ignoră adesea acest lucru – la ei înșiși și la alții – deoarece sunt antrenați să se concentreze pe cifrele concrete. Dar a contat enorm în cazul SVB. Cultura sa a emulat baza sa de clienți, care proveneau în mare parte din lumea tehnologiei și a start-up-urilor, care tind să aibă o „înclinație” în ceea ce privește conceptul de risc: sunt dispuși să facă pariuri îndrăznețe, știind că există o mică șansă de a obține o plată masivă (să spunem, dacă ideea lor genială devine virală), crezând în același timp că se pot reinventa oricând după un risc negativ (de exemplu, dacă firma lor dă faliment). Acest lucru, după cum observă economistul comportamental Colin Camerer, este diferit de finanțe. „Cultura de gestionare a riscurilor, așa cum este practicată de obicei (în bănci), este antitetică față de cultura Silicon Valley.”

Aceasta ar putea însemna că o mai mare transparență a informațiilor accelerează reacția consumatorilor la știri, chiar și în afara crizelor, crescând riscul de „turmă

Bancherii au propriile lor modele tribale. Un alt motiv pentru care băncile nu au reușit să vadă riscurile ipotecare iminente înainte de 2008 a fost faptul că acestea erau deseori detașate de viața „reală” (de exemplu, ce făceau debitorii de credite subprime cu împrumuturile lor), iar diferite echipe din cadrul marilor bănci de investiții se luptau adesea între ele pentru a-și proteja bonusurile și nu făceau schimb de informații.

Și chiar acum există o altă problemă culturală crucială care contează potențial și mai mult: comportamentul consumatorilor. Torsten Slok, economist la Apollo, notează că „ponderea gospodăriilor (din SUA) care utilizează servicii bancare mobile sau online a crescut de la 39% în 2013 la 66% în 2021”.

Până acum, modelele utilizate în finanțe nu par să fi luat în considerare faptul că comportamentul consumatorilor online ar putea fi diferit de cel din lumea bancară fizică, de modă veche. Dar o caracteristică izbitoare a băncilor americane, chiar înainte de panica din martie, a fost aceea că consumatorii mutau banii din conturile de depozit cu randament scăzut în fonduri de piață monetară cu randament mai bun într-un ritm dramatic mai rapid decât în momente similare din istorie.

Acest lucru ar putea implica faptul că o mai mare transparență a informațiilor accelerează reacția consumatorilor la știri, chiar și în afara crizelor, crescând riscul de „turmă”. Oricum ar fi, avem nevoie urgentă de o analiză a finanțelor comportamentale, deoarece băncile americane vor rămâne sănătoase doar dacă se agață de depozite – iar turma digitală ar putea crește riscurile de turbulențe pe alte piețe, cum ar fi obligațiunile de trezorerie, dacă apar șocuri și acolo.

5. Nu pariați împotriva planurilor de salvare

A cincea lecție este că băncile nu sunt niciodată „doar” întreprinderi. În vremuri calme, bancherii se îmbracă în limbajul pieței libere și vorbesc despre profiturile și planurile lor de afaceri ca și cum ar vinde hamburgeri, laptopuri sau vacanțe. Dar această mantră a pieței libere dispare atunci când izbucnește panica, deoarece guvernele intervin aproape întotdeauna pentru a proteja unii deponenți, pentru a cumpăra activele neperformante sau chiar pentru a naționaliza bănci întregi. Acest lucru s-a întâmplat în Japonia anilor 1990 și în întreaga lume în timpul crizei financiare globale.

La fel s-a întâmplat și luna trecută: deși asigurarea depozitelor trebuia să acopere doar primii 250.000 de dolari din conturile SVB și Signature, guvernul le-a protejat pe toate, cu un cost de peste 20 de miliarde de dolari. Iar autoritățile de reglementare elvețiene nu numai că au protejat deponenții atunci când Credit Suisse a făcut implozie, dar – în mod controversat – au dat și o anumită valoare (foarte mică) acționarilor. Pe ambele maluri ale Atlanticului, băncile centrale au oferit băncilor linii de lichiditate (iar în America, Fed permite băncilor să își schimbe deținerile de titluri de Trezorerie în numerar la valoarea nominală, ca și cum creșterile de dobândă nu ar fi avut loc niciodată).

Guvernele fac acest lucru în parte pentru că sistemul bancar este esențial pentru economia în general. Dar și din cauza contagiunii. Slăbiciunea periculoasă a sistemului bancar fracționar este că, dacă nimeni nu are un motiv de panică, băncile sunt în siguranță; dar dacă toată lumea fuge, o bancă se poate prăbuși, chiar dacă a trecut anterior testele privind aspecte precum adecvarea capitalului – cu excepția cazului în care intervine un guvern. Și, în timp ce guvernul nu obișnuia să-și facă griji cu privire la prăbușirea băncilor mai mici, acum se teme de efectul de domino digital.

Poate că guvernele pot conține astfel de riscuri. La urma urmei, „nebunia din martie” – așa cum o numesc acum unii jurnaliști și comercianți – s-a liniștit, iar pierderile au fost relativ mici până în prezent în comparație cu șocurile bancare anterioare. Pot merge la cină fără să simt în mod constant nevoia de a-mi verifica telefonul.

Dar când mă gândesc la ultima lună, îmi revine în minte o altă lecție pe care am învățat-o de la Tokyo și Londra: traiectoria crizelor financiare poate fi lungă, cu fluxuri și refluxuri. În Japonia, în anii ’90, momentul de maximă panică (prăbușirea LTCB) a venit la câteva luni după primele frământări din jurul Nippon Credit Bank. În criza financiară globală, Lehman Brothers s-a prăbușit la mai mult de un an după primele drame legate de creditele ipotecare subprime.

Sper cu disperare că de data aceasta vom contrazice istoria – și ne vom asigura că investitorii și autoritățile de reglementare din întreaga lume vor învăța rapid din dezastrul SVB și vor îmbunătăți abilitățile de gestionare a riscurilor. Dar mă tem, de asemenea, că ultimul deceniu de relaxare cantitativă a distorsionat finanțele atât de profund încât vor exista reacții în lanț neașteptate, dacă nu în bănci, atunci în alte colțuri ale finanțelor, conchide reprezententul Financiar Times.

Sursa – www.ft.com

Parteneri

Articole recomandate din rețeaua noastră

Revista IoanaCum alegi o lenjerie răcoroasă și ce verifici pe etichetă când cumperi bumbac 100% sau bambusNews24Hassan are magazinul devastat la Paris după 10 ani de muncă. Chiria și salariile rămân de plătitDolce SportEUIPO îi refuză lui Gigi Becali înregistrarea denumirii „FCSB Steaua” ca marcăGetPonyCe dotări sunt obligatorii la autoturismele noi din 7 iulie 2026 și ce presupune semnalizarea frânării brușteBravonetPrințul Harry caută împăcarea cu regele Charles și prințul William după șase ani de tensiuniLylaCum aplici serul și uleiul ca părul să nu pară gras. Cantitățile și pașii potriviți pentru textura lui