Oricât de neverosimilă ar părea, prăbușirea Silicon Valley Bank aruncă o lumină interesantă asupra întrebării controversate dacă țintele de inflație ale băncilor centrale ar trebui să fie ridicate pentru a reduce riscul ca o politică monetară prea rigidă să precipite o recesiune.
Acest lucru se datorează faptului că SVB, oricât de ineptă ar fi fost gestionarea riscurilor și judecata sa în materie de investiții, a fost în cele din urmă o victimă a regimului de politică monetară al Rezervei Federale a SUA.
În perioada de după criza financiară din 2007-9, forțele deflaționiste au reprezentat provocarea copleșitoare pentru factorii de decizie politică din băncile centrale. Problema lor nu era cum să aducă inflația în limitele țintei, ci cum să o ridice la nivelul țintă. Acest lucru nu a fost posibil decât prin recurgerea la rate ale dobânzii nominale foarte scăzute și chiar negative.
O consecință a acestei licențe monetare extreme, după cum subliniază Edward Chancellor în cartea sa „The Price of Time”, a fost o multitudine de distorsiuni ale pieței, inclusiv crearea „bulei „totul””, în care prețurile aproape tuturor activelor au fost propulsate la cote astronomice. În condițiile în care veniturile din active au fost puternic diminuate, investitorii au fost împinși să caute randamentul, indiferent de riscuri.
Aceasta a fost, în esență, povestea SVB, bancherul a nenumărate companii de tehnologie. La apogeul boom-ului tehnologic, a cunoscut un val de depozite. Deoarece acestea au depășit cu mult potențialele oportunități de creditare, a trebuit să găsească piețe de investiții pentru acești bani. Având în vedere că hârtiile pe termen scurt nu ofereau aproape nimic, SVB a căutat randament și a blocat fonduri în valoare de 120 de miliarde de dolari, în principal în titluri garantate cu ipoteci pe termen lung cu rating ridicat.
Instrumentele cu scadență lungă sunt deosebit de vulnerabile la creșterea ratelor dobânzii. Astfel, atunci când Fed a înăsprit cu întârziere politica monetară ca răspuns la inflația neașteptat de ridicată, scăderea valorii de piață a portofoliului SVB a fost aproape de a-i distruge capitalul. Acest lucru nu ar fi contat dacă deponenții și-ar fi păstrat încrederea în bancă, deoarece nu ar fi existat pierderi dacă titlurile de valoare ar fi fost păstrate până la scadență. Dar comunitatea tehnologică a intrat în panică; a avut loc o fugă la depozite; iar SVB a trebuit să vândă activele devalorizate, precipitând astfel propriul său faliment.
S-ar putea să ne aflăm acum doar la începutul unei serii de episoade de instabilitate financiară care se vor adăuga la riscul ca, în încercarea de a readuce inflația la 2 %, Fed și alte bănci centrale să aducă prejudicii grave producției și ocupării forței de muncă.
Prin urmare, nu este surprinzător faptul că există un cor din ce în ce mai mare care pledează pentru creșterea țintelor de inflație de la 2 la 3 la sută. Acest lucru nu este nici nerezonabil dacă, așa cum a susținut fostul economist șef al Băncii Angliei, Andy Haldane, asistăm la o deplasare în sus a nivelului de echilibru global al prețurilor. În orice caz, nu există nicio justificare teoretică pentru a echivala 2 % cu stabilitatea prețurilor.
Cu toate acestea, mutarea țintei ar părea ca o capitulare în fața inflației. Credibilitatea deja redusă a băncilor centrale ar suferi daune uriașe, iar așteptările inflaționiste ar exploda. Așa că acestea se vor eschiva, urmând, eventual, sugestia lui Haldane de a extinde orizontul de timp pentru atingerea țintei de 2% sau de a o suspenda temporar, promițând totodată că o vor stabili din nou cât mai curând posibil.
Dar asta lasă două întrebări mai largi. Ceea ce am învățat despre țintirea inflației este că, în perioade deflaționiste, aceasta provoacă sădirea semințelor instabilității financiare. Apoi, când revine inflația, aceasta provoacă crize financiare, deoarece ratele dobânzilor sunt majorate pentru a reveni la ținta de inflație. De fapt, pare să funcționeze doar atunci când prețurile sunt oricum stabile.
Oh, Doamne. Un caz, atunci, pentru schimbarea regimului? Din păcate, orice alt regim ar putea implica o discreție sporită și, prin urmare, o responsabilitate mai slabă. Modificarea regimului existent poate fi cea mai puțin rea opțiune.
Apoi, există problema modului în care un obiectiv de 2 % afectează capacitatea guvernelor de a reduce nivelurile actuale foarte ridicate ale datoriei publice.
Remediul tradițional este o combinație de creștere, care produce venituri fiscale dinamice pentru a ajuta la plata datoriei, și inflație, care micșorează valoarea reală a datoriei. Cu toate acestea, creșterea este anemică, iar o țintă de inflație de 2 % reduce posibilitatea de neplată informală prin inflație.
În panica generală de după prăbușirea SVB, băncile s-au grăbit să împrumute 330 de miliarde de dolari pentru finanțare de rezervă de la Fed. Se speculează că Fed ar putea amâna noi creșteri ale ratelor. Suntem blocați, așadar, în această situație de lungă durată, în care politica nu se sprijină împotriva boom-urilor, ci se relaxează agresiv în perioadele de criză, în timp ce datoria continuă să crească inexorabil. Nu poate exista un final fericit în această poveste.
Sursa – www.ft.com
Pentru a fi la curent cu toate știrile, urmărește Financiarul.ro și pe Google News
Parteneri
Articole recomandate din rețeaua noastră
News24Luca Niculescu anunță pregătirea unui plan contra violenței școlare după atacul de la Bistrița
Dolce SportFlorinel Coman ar avea un acord pentru FCSB, condiționat de rezilierea cu Al-Gharafa
GetPonyTesla Model Y depășește Dacia Sandero în bilanțul european după nouă luni
BravonetDecorurile filmelor Beatles ale lui Sam Mendes vor deveni atracție pentru fani la Liverpool în 2028
LylaCreierul copiilor mici răspunde diferit la joaca în doi față de un film urmărit cu părintele
Revista IoanaCe verifici acasă înainte să pleci și care sunt cele 7 semne că instalația electrică are nevoie de control
