„În aceste vremuri, când lumea este aţât de evoluată, după șase luni de război distructiv și sângeros în inima Europei, „Cum facem să ieșim din acest coșmar”? Aceasta este întrebarea pe care trebuie să ne-o punem încercând să găsim mai degrabă un răspuns realist, decât să continuăm să reiterăm sprijinul nedeterminat pentru Ucraina, care evident nu poate lipsi, dar care devine steril sau chiar contraproductiv dacă nu luptăm pentru o cale de ieșire negociată.
Iar primele care ar trebui să se mobilizeze în acest sens sunt partidele politice, din ţară care, în vederea alegerilor din 25 septembrie, ar trebui să vorbească despre asta, propunând o idee, un calendar, o luminiţă slabă la capătul tunelului.
Păcat doar că fac exact contrariul, războiul pare un tabu și sunt tratate doar efectele „colaterale” care ne preocupă îndeaproape, cum ar fi de exemplu creșterea prețului gazului. Corect, însă problema trebuie rezolvată abordând miezul conflictului, care în ajunul independenței Ucrainei, cu temerile unei furtuni militare rusești, reală sau presupusă, a scos la iveală bilanțul de sânge deja vărsat”, notează Fausto Biloslavo într-un articol realizat pentru ilgiornale.it
Citeste si:
Concret, generalul Valerii Zalujnii, comandantul armatei ucrainene, a recunoscut că au fost uciși aproape 9.000 de soldați. CIA, cu estimări mai fiabile decât cifrele aflate până în prezent, indică pierderile rusești undeva la 15 mii de oameni. Victimele civile ajung la 5 mii, iar copiii uciși sau răniți sunt 942, cu o medie groaznică de 5 pe zi.
În contextul comparativ, în cei opt ani ai războiului precedent din Donbas, subestimat și uitat de comunitatea internațională, numărul victimelor a ajuns la 14 mii, puțin sub jumătatea celor din ultimele șase luni. Povara sângelui, pe lângă gravele consecinţe negative, nu doar economice, ar trebui să ne determine să găsim cât mai curând o soluție pentru a evita să precipităm într-un război nesfârșit de uzură.
Asta nu înseamnă că trebuie să-i abandonăm sorţii pe ucraineni sau să anulăm sancțiunile pentru că ne fac mai mult rău nouă, celor care le-am impus și mai puțin Rusiei. Sau să rămânem agățați de linia premierului Draghi, care oficial este cea europeană, pentru a continua furnizarea de arme Kievului, reafirmând că ucrainenii sunt cei care trebuie să decidă pacea. Este evident că țara invadată își va alege destinul, însă instrumentele ajutoarelor și sancțiunilor militare nu trebuie să servească doar pentru ca Ucraina să reziste până la ultimul om.
Dimpotrivă, ele sunt o pârghie pentru a-l convinge pe președintele Zelenski să opteze pentru calea negocierilor pentru binele poporului său și al întregii Europe. Ucrainenii nu pot câștiga acest război alungându-i pe ruși peste graniță decât printr-o intervenție armată a NATO, care ar însemna un conflict nuclear imposibil și sinucigaș.
Orice negociere este alcătuită din pași mici
În momentul de faţă, orice negociere este alcătuită din pași mici, cum ar fi deblocarea cerealelor și, se speră, securizarea centralei nucleare Zaporijjia. Și poate începe de la o înghețare a pozițiilor pentru a ajunge la un armistițiu de durată. Apoi, pe rând, trebuie abordate cele mai spinoase probleme: Herson, printr-un referendum adevărat, Mariupol, oraș deschis grație poliţiei ONU, Donbas, la fel ca Tirolul de Sud plin de căștile albastre italiene.
Odesa, de neatins în schimbul unor amputări dureroase, dar care au avut loc deja, precum Crimeea. Toate propuneri, corecte sau greșite, care ar trebui făcute de politicienii care luptă pentru a guverna Italia. După primele șase luni de război fără progrese, nu este suficient să jurăm credință NATO și Unchiului Sam sau să ne gândim că putem rezolva totul prin eliminarea sancțiunilor.
Până acum, singurii care au reuşit să facă ceva au fost turcii. La bine și la rău, ei sunt aliații NATO care furnizează drone înarmate ucrainenilor, dar discută cu Vladimir Putin. Chiar și rușii își vor da seama că nu vor putea câștiga niciodată 100% și că preţul „operațiunii speciale” devine mult prea mare. Pentru aceasta, direct sau prin terți, Kremlinul trebuie convins să abandoneze calea războiului.
Orizontul este îmbibat cu coloane de fum provenite de la artilerie și rachete şi încet, încet invadatorii vor cuceri întregul Donbas. Atunci, noul Țar va propune o „pax russo” sau recunoașterea victoriilor, cerere care va fi respinsă de Kiev. Și așa, va avea pretextul să atace Odesa, adevăratul său obiectiv final.
Pierderea singurei ieșiri la mare ar însemna strangularea Ucrainei. Dacă Liz Truss, noua Doamnă de Fier, va deveni prim-ministru la Londra, flota britanică ar putea apăra Odesa și ar putea conduce o coaliție de țări europene dure și pure precum Polonia, țările baltice și Cehia, care vor fi alături de ucraineni.
Oficial, fără pălărie NATO, dar riscul unei ciocniri totale și devastatoare ar fi foarte mare. Acesta este motivul pentru care trebuie să vorbim despre război înainte de vot și mai ales să găsim cu orice preț o cale către pace, conchide Fausto Biloslavo.
